in tihna

Era odată o bucată de săpun. Era galbenă, subţire, gri pe margini şi pe dunga adâncă din mijloc. Dacă cineva ar fi prins mai tare de margini şi ar fi strâns puţin s-ar fi rupt în două bucăţi lungi, cu unghi drept pe unde s-ar fi rupt şi rotunjite pe margini. Stătea într-o săpunieră roşie, dungată pe fund şi fără un strop de apă. De fapt era acolo de câţiva ani. Săpuniera, la rândul ei era în baia de serviciu a unui apartament de patru camere, dintre care una închisă, cu lucrurile vechi ale proprietarului. Apartamentul era la parterul unui bloc de 10 etaje dintr-un cartier cu oameni destul de bogaţi, majoritatea afacerişti care construiau case la marginea oraşului aşa că începeau să se mute şi să dea spre vânzare apartamentele.

Pe lîngă săpunieră, în baie mai erau: o mochetă veche, rulată şi îndoită la un capăt, un lighean verde, mic, rotund mai nou, un lighean galben, mai mat, puţin zgîriat, pătrat şi în care se ducea apa cu detergent cînd se curăţau covoarele, un furtun gri, aspru cu striaţii, o maşină de spălat cu beşicuţe de rugină în partea de jos, altfel gri, o pereche de şlapi din cauciuc, aspiratorul, o cutie de tix original, începută, cîrpe gri cu maro pe margini peste ţevile de apă, un calorifer cu trei elemente, tip vechi, o chiuvetă cu praf şi urme foarte foarte vechi de pastă de dinţi albă, o oglindă cu şuruburile acoperite cu căpăcele cilindrice din plastic, trei din patru, o valiză din piele cu ambele catarame funcţionale şi cu cifru, o periuţă de dinţi pentru uniformizat vopseaua de păr, roşcată, o pungă de detergent de 10 kilograme, începută, un preş de baie albastru, din romburi de plastic dur îmbinate, nu lipseşte nici unul, o cutie de gresie rămasă de la bucătărie, un tricou pe care scrie “i love loving you like the mouse loves its rice”, dar nu se vede tot fiindcă-i împăturit pe calorifer, gâlme de praf cam peste tot, un borcan de opt sute, gol, fără capac, o cutie de cremă de pantofi, neagră, începută, uscată, o cîrpă de pantofi, maro, imitaţie de blană, sintetică, o perie de pantofi, cu urme de cremă, un flacon de ajax floral pe jumătate gol şi un şoarece viu.

Şoarecele ştia unde este, nu era obişnuit cu lumina, era obişnuit cu mirosul de cremă de ghete şi aer închis. Cu uşa care se deschidea periodic, se freca de podea cînd ajungea la 45 de grade, era împinsă mai tare şi ceda. De obicei se cuibărea în cîrpa cu cremă de ghete. Noaptea trebuia să se izbească de toate ca să le simtă înainte de a-şi şti exact poziţia şi a-şi face drum către uşa care nu se închidea bine şi îi lăsa un strop de loc să iasă. Mergea în bucătărie, apoi în cămară unde se găsea întotdeauna o pungă de chipsuri, o cutie de pişcoturi, pesmet, făină, paste băneasa, cimbru pentru aromă. Se mişca repede, de-abia i se auzeau gheruţele fiindcă doar în bucătărie era gresie, în rest o mochetă nouă, modernă, cu perii mici şi rezistentă la mizerie. Când ajungea fie în cămară fi înapoi în baia de serviciu, rămînea un pic să-şi tragă sufletul respira repede de tot şi eventual chiţăia dar foarte foarte încet fiindcă era un şoarece precaut şi foarte discret.

Într-o zi, proprietarul apartamentului a intrat nervos, uşa a cedat din prima. A luat aspiratorul şi şlapii şi a trântit uşa după el. S-a închis de tot. Şoarecele a aşteptat noaptea să iasă. S-a agitat printre lucruri, s-a urcat pe mochetă, a coborât-o în fugă să-şi ia avânt. A ajuns jos, şi-a prins un picior în preşul de plastic, l-a scos, s-a reechilibrat şi a mers către uşă. A încercat să iasă. N-a găsit nici un loc prin care să încapă. A mai aşteptat. După mai multe zile era sfârşit de foame. S-a urcat la loc pe mochetă. De acolo a văzut bucata de săpun. S-a repezit către chiuvetă, către săpunieră. A răsturnat-o dar n-a auzit nimeni fiindcă erau plecaţi. A luat între lăbuţe marginea săpunului. Acesta s-a rupt în două cum trebuia să se rupă. A mîncat un sfert dintr-un dreptunghi. S-a dus la cîrpa de ghete, a adormit şi a murit chiar în somn, s-a descompus, s-a dezechilibrat şi a căzut după mochetă şi a dispărut de tot în spatele ligheanului galben, fără ca cineva să ştie că el trecuse vreodată pe acolo.

Cîteodată îi ciupea vîrful ascuţit al frunzelor între cărţi şi rămâneau acolo cîte o săptămână. Ar fi zbierat. Cînd a mai crescut, frunzele astea ajungeau chiar deasupra raftului, ce uşurare.

După ce bătrâna adormea, cu pantalonii de pijama înfundaţi în şosete, după ce se stingea lumina şi mergea cu lanterna aprinsă pînă la pat, se mai auzea murmurînd tatăl nostru şi crezul. După ce degetele pişcau perna în patru colţuri, ar fi vrut să se întindă să audă mai bine. Ficuşii nu dorm, aşa că asculta cum bătrîna expira uscat. Cînd intervalul inspir expir era mai lung se gândea că în maţele bătrînei e numai aer acum şi că acolo o să-i rămînă, cu tot cu diftongii din tatăl nostru. Dacă ar fi avut limbă şi cer al gurii, ar fi făcut un semn repederepede. Cum nu, se simţea şi înfiorarea lui în camera unde miroase a săraci, adică a varză călită – non stop. Cînd fîşîitul era acoperit de-un cîine sau de un camion căpăta o iritare care ţinea mult după. Nu se vede nimic.

Altfel, de ascultat îi simplu, nici nu se răsuceşte bătrîna asta care abia se apleacă să-l ude. Se gîndea cît de uşoară trebuie să fie, aşa slăbuţă, cu oasele goale pe dinăuntru. Cum se-ncălzeşte, cum are şi ea enzime, cum îi scurmă pămîntul şi oftează, cum are pete de ficat, cum seamănă cu o găină, cum se teme să nu se sufoce sub pămînt, cum trebuie că stă în josul scărilor şi-aşteaptă cu plasa în mînă, cum o ceartă toţi – de ce-ai ieşit pe vremea asta – şi se pierde şi se bucură nedumerit că o ceartă – ce să fac?

El nu trebuia să se mişte ca să ştie toate astea. Dacă stai nemişcat în casa cuiva şi pe deasupra şi ea stă în casă tot timpul, nu-i mare lucru. El ştia şi astea şi de aceea nu era foarte fălos de atîta înţelegere. Auzise de rododendroni care ajunseseră la un asemenea grad de empatie cu bătrînul lor (fiindcă de obicei erau bătrîni şi fiindcă în secret meu-mea sunt mult mai dese) încît ştiau pe de rost poveştile lor de şef de post fără să le fi auzit vreodată şi păleau la vîrfuri odată cu junghiurile de toamnă.

În rest, bine. Nici eu nici ea nu avem nevoie de prea multe.