Soarele aureşte copacii ca nişte gândaci de apă cu tentacule lungi şi drepte, copaci pe care nu-i vezi în sălbăticie.
În fundal apartamentele unde fiecare face ceva, o isterie care stă să irumpă, să spargă pereţi de rigips şi-apoi pereţi de bca, să trăsnească scurt tacâmurile în farfurii, lumea să înmărmurească la masă, peste tăieţei să tremure pojghiţa, ochii să se îndrepte către tată, întâi cu speranţă-oroare apoi cu dispreţ. Între garaje un spaţiu pe care nimeni nu se gândeşte să-l traverseze. Glasul dres, porneşte şi tu televizorul ăla, stânjeneala trece, auzi sorbind şi-o enervare mocnită, o privire plină de ură şi nici gând mănâncă frumos.
Oboseala, răstimpul în care toţi caută ceva de făcut, se foiesc în fotolii, probează sacouri, dau cu unghia peste furnirul ciobit şi-şi propun, picotesc cu formula 1 râşnind la colţuri, regretă, răsfoiesc ziare, nu spală, nu coc, se ceartă fără energie pentru locuri de parcare, scot din dulapuri metraje colorate şi-şi propun, încep discuţii pe care nu le pot asuma şi adorm imediat după, aerisesc, foşnesc, se întind, încep scrisori de împăcare şi-apoi răbufnesc în resentiment, umblă tiptil pe mochete, din când în când se uită la ceas, tresar vinovaţi când scârţâie dulapuri, încearcă să menţină ceva dar pe muchie, urechile ţiuie, o nemulţumire, şlapii pe lângă paturi, o, năpădirea tuturor eşecurilor.
Seara, o înviorare de primejdie trecută recent.
