in tihna

Poezie blank

Volumul Blank al lui Vlad Moldovan, apărut în 2008, a obţinut Premiul pentru Poezie la Concursul de Debut al Editurii Cartea Românească pe 2007. Citind scurta prezentare a autorului, absolvent al Facultăţii de Istorie şi Filozofie a Universităţii „Babeş-Bolyai“ din Cluj-Napoca şi al unui master în filozofie, te-ai aştepta cumva să găseşti în interiorul plachetei o poezie reflexivă, cu „mize“ mari. Vlad Moldovan scrie însă versuri tranzitive, cu priză la concret, la cotidianul banal şi la existentul minor. Se deosebeşte totuşi de congenerii douămiişti prin absenţa tematicii sexuale, a limbajului buruienos, dar şi prin atitudinea lirică, străină de icnetele de revoltă mai mult sau mai puţin mimată.

Poemul inaugural, Nimic de văzut, circumscrie universul poetic din Blank, o lume derizorie, bântuită de plictis, care aminteşte de golul existenţial din poezia bacoviană: „De fapt nu-i nimic de văzut/ afară poate se aglomerează/ cineva uită poarta neîncuiată/…/ La trei străzi într-o tavernă îngheţată noi/ ne ameţim cu sticlele în jur cu scrumiera pe vine./ Atenţia vine din plictis care vine din melodia asta prea lungă/ care vine dintr-o palincă ratată care vine/ din bucuria/ revederii chiar acum când ne aşezăm şi comandăm/ o bere./ Nu-i chiar aşa rău, nu-i nimic de văzut:/ busculade de cartoane ude în curţile/ pe lângă care am trecut./ Un beculeţ verde aprins pe veci la calculator,/ şi cheagul întărit ce blochează pasta de dinţi./ O mamă cheamă un Ionuţ sus./ O tranzacţie aproape încheiată în care/ cineva a greşit la calcul./ Vine maşina spre tine dar de fapt vrea să parcheze./ Vine suta din bancomat,/ pleacă suta pe ţigări“. Nu lipseşte gesticulaţia mecanic-absurdă („Mă plimb în garsonieră – din bucătărie în cameră/ şlapii simt podeaua încleiată/ iar ochii se menţin la înălţime medie/ sar de la monitor – la televizor/ caută solniţa pe stelaj./ Am o tandreţe penibilă pentru laptop,/ tastez lin, de fiecare dată, îl închid şi-l deschid la loc“ – Dar ne­vro­zele) şi nici spaima fiinţei, de data aceasta faţă de obiectele din interiorul camerei: „Ridicam genunchii printre stivele de xeroxuri/ şi peste tot/ spaima că mă împiedic sau că/ îmi intră un colţ în splină,/ îmi umple gura cu nisip“ (Familial). Omul blank din poemele lui Vlad Moldovan este unul fragil, abulic, străveziu, un obiect care „nu încetează să se oprească“, rostogolin­du-se aiurea într-un spaţiu inconfortabil şi închis: „Deja picioarele-s încurcate într-o ameţeală lină/ Ar trebui să scrie exit undeva, poate dincolo de rădăcinile de scaiete,/ acolo unde e doar învelişul şi iar/ învelişul“ (Juma’ de viaţă dedesubt). Aproape de neputinţa comunicării („am vrut să vorbim şi/ am uitat“ – Blank) se iveşte dezumanizarea, fiecare individ devenind o monadă goală plutitoare în marele neant. Depersonalizarea se traduce textual prin indeterminarea pronominală sau prin substantive cu articol nehotărât: „un om intră pe un hol“, „cineva ia o pauză“, „cuiva de pe culoar i s-a stricat bricheta“ etc. Discursul poetic este el însuşi unul fracturat, închegat cel mai adesea din notaţii disparate, deşi uneori apar şi mici „naraţiuni“ (v. Endunit, Supravieţuitorii, Blank zen, În martie 2006 ş.a.). Stilul colocvial îmbracă unele poeme, dar nu trece niciodată în vulgaritate.

Vlad Moldovan debutează cu o poezie a epuizării fiinţei, dincolo de care pândeşte tăcerea sau manierizarea. Pentru a continua, va avea nevoie de o schimbare de macaz. Ar fi păcat să n-o facă, deoarece are sensibilitate de poet autentic. Spre exemplificare, cităm, în încheiere, cele mai bune versuri (după părerea noastră) din volumul Blank: „Credeam că nu ne mai întâlnim/ după zidul acesta de abur/ credeam că mă voi/ transforma într-un pion/ cu faţa stâlcită şi mâinile ciot/ Dar noaptea, nici ea, nu şi-a urnit pulpa/ dintre noi/ şi ne întoarcem, iată, să lingem/ sarea./ Jivine goale care nu plâng,/ animale nesigure pe tobogan./ Ne aşezăm în cameră şi nu vorbim“ (Încă o zi, o noapte, retează două stepe).

Fill in the blanks

„Sã vã stea mizele în gât, dinspre partea mea,

cã nu sunteti în stare sã le vedeti.“ (luciat)

Nu-i deloc usor jobul de poet tânãr. Mai ales din 2000 încoace. si asta mãcar din trei motive. În primul rând, cum se întâmplã de obicei, din vina criticilor. Care, indiferent dacã i-au admonestat sau, dimpotrivã, i-au rãsfãtat la debut, au ajuns acum sã-i tragã de urechi fãrã discriminare pe junii versificatori. Ba, câteodatã, si cu un sentiment de rusine fatã de propriile pãcatele ale tineretelor critice, care a condus uneori la deziceri cu atât mai ridicole cu cât verdictul se dãdea mai an pe un ton mai sigur si mai rãspicat. De altfel, mã tem cã e vorba aici de un fenomen mai amplu, pe care Lovinescu l-a intuit atunci când vorbea despre oscilarea criticilor între ostilitatea fatã de noutate si receptivitatea complice. Atâta doar cã, în cazul de fatã, complicitatea tinde sã lase definitiv loc ostilitãtii: unii cronicari stiu dinainte cã literatura „nouã“ e proastã sau, în orice caz, mediocrã – tocmai pentru cã nu seamãnã cu cea „veche“; sau, în cel mai bun caz, pentru cã seamãnã leit cu ea. Ce-i drept, aici intervine si cea de-a doua piedicã: „bãtrânii“, care se pare cã au luat caimacul, lãsând înaintea „tinerilor“ doar zatul de pe fundul cestii. si nu-i vorba numai de atacarea Marilor Mize Metafizice, ci chiar si de mai putin pretentioasele borcane cu gogosari sau gãuri din perdea. Mai pe sleau zis, având de ales între o retoricã „maximalistã“ si una „minimalistã“, tinerii poeti se lovesc de douã optiuni la fel de putin recomandabile, de vreme ce prima a fost uzatã de (neo)modernism, iar cealaltã de postmodernism. si totusi, nu ãsta mi se pare hopul cel mai mare. Cãci, la urma urmei, principala vinã nu-i a criticilor, nici chiar a poetilor, cât a naturii. si asta pentru cã ezitarea retoricã despre care vorbeam nu-i decât un efect secundar al unei ezitãri existentiale, aceea dintre saltul în transcendent si zbenguiala în contingent. Solutii care, în ultimã instantã, se dovedesc la fel de perdante. Credeti oare cã tinerilor poeti nu le-ar plãcea sã se dea tumba pe Câmpiile Elizee sau sã ne povesteascã de-a fir a pãr cum joacã bulbucii în paharul de cola? De altfel, unii dintre ei – nu cei mai buni, fireste – doar asta fac. Dar, vai, ambele cãi sunt la fel de nefrecventabile: prima, pentru cã nu o crede nimeni; cealaltã, pentru cã o stim deja cu totii.

Randomize

În fond, cred cã marea „mizã“ a literaturii tinere tocmai asta e: sã ne arate cã lumea poate fi fascinantã sau, dimpotrivã, înspãimântãtoare, fãrã pentru aceasta ca sã recurgã la simplul decupaj mimetic ori la hocus-pocus-urile supranaturale. Vi se pare usor? Mie, dimpotrivã, mi se pare cel mai greu lucru cu putintã. Vi se pare putin? Mie mi se pare esentialul. Pe care nu îl trece cu vederea niciunul dintre cei mai buni poeti ai ultimei generatii, într-o listã care se întinde de la Dan Sociu si Claudiu Komartin la Ruxandra Novac si ?tefan Manasia. ?i în care are toate sansele sã intre în viitorul apropiat si Vlad Moldovan, proaspãt debutat cu volumul „Blank“. De altfel, tânãrul poet pare sã fie pe deplin constient de paradoxul în care a nimerit, iar în acest sens titlul cãrtii ar trebuit citit – cel putin pe jumãtate – în cheie antifrasticã. Dovadã atât motto-ul volumului, care se asazã astfel sub tutela „supremei fictiuni“ a lui Wallace Stevens, cât mai ales primul poem al cãrtii, intitulat, într-o manierã semi-ironicã, „Nimic de vãzut“: „Nu-i nimic de vãzut/ afarã poate se aglomereazã/ cineva uitã poarta neîncuiatã./ si acolo sânii ei când îsi ia tricoul de noapte/ dupã perdea în luminã portocalie./ Nimic de vãzut, sub masinã stã pregãtitã pisica./ La trei strãzi într-o tavernã înghetatã noi/ ne ametim cu sticlele în jur cu scrumiera pe vine./ Atentia vine din plictis care vine din melodia asta prea lungã/ care vine dintr-o pãlincã ratatã care vine din bucuria/ revederii chiar acum când ne asezãm si comandãm o bere./…/ Nu-i nimic de vãzut afarã e extaz e de bine/ si ne mãturã în transe.“ Cã nu-i „nimic de vãzut“ în acest poem, asta nu va sã zicã în niciun caz cã textul a capotat pe tãrâmul insignificantului; din contrã, Vlad Moldovan se ambitioneazã sã ne spunã aici – ca si într-un alt text, ce poartã un titlu la fel de elocvent – „Totul despre viatã“. Numai cã aceastã lume (my fluent mundo) refuzã sã se aseze într-o schemã conceptualã sau mãcar într-un corset alegoric. Tocmai de aceea poetul însusi cautã sã se fereascã – ce-i drept, printr-o imagine prea fortatã – de excesul de tropi ori de organizarea geometricã: „Dar uite cã vine Natura/ si îsi descarcã revolverul în pieptul meu,/ mã nimereste la glezne/ si cad ca un sac plin de Haribo:/ „Te dai pe comparatii nenorocitule!“/ si se face nevãzutã.“ („Romantik“) În definitiv, nici nu-i nevoie de comparatii, de vreme ce nici lumea nu se predã atât de usor hazardului. Cãci, nefiind geometrie, lumea nu-i nici fizicã purã, reprezentarea ei cea mai potrivitã fiind aceea a „randomizãrii“ melodice din „Easy note“: „De când cu melodia – lumea se repetã/ mã gândesc cã din foc poate veni doar foc/ asa: ran-do-mize/ Pe la trei ne oprim într-o statie/ si totul bãlteste/ se asazã fulgi/ random – o cazarmã si copaci/ o baracã/ drumuri în beznã – random.“

Un vizionarism al imanentei

De altfel, imaginea de mai sus devine pentru Vlad Moldovan un veritabil principiu de constructie a textului (si, nu mai putin, a lumii): pe un spatiu alb sunt juxtapuse – aparent aleatoriu – diverse cuvinte si lucruri. În acest conditii, rolul cititorului e sã execute un „Fill in the blanks“, pe care autorul i-l sugereazã cu o precizie ireprosabilã prin elipsele plasate strategic în poemele ce împrumutã titlul volumului: „E aceastã lume/ si ea trebuie înteleasã:/ pe jos au zburat pietricele si/ au umplut colturile strãzilor.// fiecare a avut si pierde acum/ din când în când iesim în oras/ si natura înnebuneste.// Cu trei cuvinte,/ afarã e bine/ am pedalat si am ajuns la lac,/ am vrut sã vorbim si/ am uitat.“ Fireste, secretul poetului e de a pãstra proportia justã între patetism si indiferentã si mai cu seamã între ordine si haos. Când acest lucru se întâmplã, Vlad Moldovan dã la ivealã poeme remarcabile prin combinatia de sugestii, omisiuni si excrescente „naturale“: „Credeam cã nu ne mai întâlnim/ dupã zidul ãsta de abur/ credeam cã mã voi/ transforma într-un pion/ cu fata stâlcitã si mâinile ciot/ Dar noaptea, nici ea, nu si-a urnit pulpa/ dintre noi/ si ne întoarcem, iatã, sã lingem/ sarea./ Jivine goale care nu plâng,/ animale nesigure pe tobogan./ Ne asezãm în camerã si nu vorbim/ Nici de data asta nu întelegem/ cum e posibil.“ („Încã o zi, o noapte, reteazã douã stepe“) În orice caz, piesa de rezistentã a volumului rãmâne „Excursii“, unde dubla contemplare (micro- si macrocosmicã) a cotidianului, alianta dintre intelectualismul retinut si senzualitatea difuzã, dar mai ales mixajul de reverii si revelatii dau mãsura acestui vizionarism al imanentei: „De fapt n-as putea sã povestesc,/ e de ajuns peticul ãsta de lângã pinii si brãdutii din parc,/ nici n-as face altcumva pentru cã/ privirea mea zgârie ca un 0,5 pe terminate.// Am mers cu autobuzul si mã uitam, lângã fiecare om/ mai multe modificãri/ parcã se intersectau câteva voci si aerul urca/ la un metru deasupra capetelor./ Acolo se suprapune lumea/ si ochii lor umeziti de amiaza în fâsii ar fi putut vedea/ cã dincolo si dincoace dospeste floarea,/ cã plescãie bogãtia lui Dumnezeu.//…// N-as putea sã povestesc pentru cã trec pe glosolalie./ si gânduri ca foite de listerinã se topesc unul dupã altul./ În spatele ochilor e aerul unui beci cu pãmânt/ unde încoltesc în întuneric cartofii din sac./ În dreapta mea soarele scoate polipii smintiti/ În stânga mea marea se înverzeste./ Iar în parc mãturãtorii strâng grãmezi/ apoi le lasã sã ardã./ Din când în când flacãra devine albãstruie,/ boturi de iascã traverseazã aleile/ si se încurcã în copaci;/ fumul stã lipit.“

Din pãcate, însã, intensitatea poeziei scade simtitor spre finalul volumului. S-ar putea ca, în acest caz, exotismul sfidãtor sau proliferarea protuberantelor organice sã vinã pe filiera Manasia. Oricum, ele nu-l prind pe Vlad Moldovan, care lasã în asemenea momente senzatia de verbozitate ori, dimpotrivã, de temã rezolvatã fãrã prea mare tragere de inimã. Dar, chiar si asa, „Blank“ rãmâne, deocamdatã, debutul în versuri al anului; nu-i lucru de mirare, pentru cã Vlad Moldovan e un poet care stie ce face si, mai ales, stie ce are de fãcut.

Dintr-o lume încălzită de Raci şi frământată de Fecioară

construită de Tauri şi menţinută de Capricorni -

Dintr-o lume animată de Gemeni şi eliberată de Săgetători

vânată de Lei şi distrusă de Scorpioni.

Din lumea asta în care e muzică făcută de fraţii Vărsători

şi în ea, prea tulburată de Peştele jilav

În lumea în care explodează prezenţa Berbecului şi unde

Balanţa înclină chiuberele peste răsad şi îl opăreşte,

În lumea asta oarbă, în avalanşa sa de pământ şi pietre

În cele mai clare ape tropicale cu miliardimea lor de bacterii.

Aici, pe piatra întâmplătoare din pădure unde

confuzia mentală se evaporă pentru că nu are loc.

Deci chiar aici, la milimetru,

dar ce spun, chiar înăuntru cât să pulseze liber

ca o flacără slobodă şi fără margini –

Se întinde noaptea şi sora ei plăpândă

În care dăm cu toţii lovituri nesperate.

Tristeţe între umeri

Intre umerii mei goi

Indes frunzisul dintre noi,

Frunzisul asta amarat,

Indes in trist cantec pedepsit

Intre umerii mei goi, ti s-a adunat noroi

mi-l tin sa-I spun, nenorocit,

cum nimic n-am mai gasit.

de sus ii spun: tristete! …Putin astept!

x

fumez o tigara pe seara

te-ntalnesc in tigara,

te-ntalnesc o data pe tigara.

Si-ndraznesc cu mizeria mea

Sa fac semn pe tristetea ta.

Fa tu fara egal!

Eu mi-s calm si cu elan.

Tristeţe între umeri.

De fapt e frunzişul ăsta amărât.

Înăuntru, nespus pentru că

n-are nimic de spus

doar se umflă între lucruşoare nenorocite.

Numai dacă ar reuşi să scoată ceva

oricât, infim, puţin afară.

Dar cum să iasă când

nu e nimic în jur.

x

Ne întâlnim într-o seară

şi mizeria mea supune

mizeria ta.

Nu aprinde ţigara.

Nu îndrăzni semne.

Totul pare fără egal.

Vara patriarhilor

Nimic estival, în afară de perioada apariţiei, de-a lungul unor volume de poezie ca Şcoala specială sau Blank. Nimic estival, prin urmare, în atitudinea inaugurală a unor tineri scriitori ca Viviana Muşa sau Vlad Moldovan. Am în minte, spunând aceasta, nu atât anotimpul canicular pe care, cu ochii la calendare, îl traversăm cu toţii, cât mai ales metafora unei mult prea timpurii ruperi de rânduri în plutonul ultimei generaţii de autori. Fiindcă, dacă recitim astăzi, cu intenţia de a opera o cuvenită selecţie, volumele de versuri ale celor ce trec – în unele formulări publicistice – drept milenarişti, constatăm că nucleul dur al decadei acoperă, aproape uniform, anii 2000-2004. Sunt anii în care au intrat în scenă, zgomotos, Marius Ianuş, Dan Sociu, Claudiu Komartin, Teodor Dună, Dan Coman, Ruxandra Novac, Domnica Drumea, Elena Vlădăreanu, Răzvan }upa, Ştefan Manasia, Adrian Urmanov. Şi – de bună seamă – alţii, nu de aceeaşi mână, dar din acelaşi val foarte permisiv.
Ce a urmat ţine, aşa cum anticipam cu un anume regret, de o adevărată vacanţă – de vară – în care bursa debuturilor pare să-şi desfăşoare, inofensiv, rotativa. Au apărut, între timp, cărţi de poezie originale. Sau măcar interesante. Nu, însă, şi autori cu adevărat demni de ele. Lista restrânsă a generaţiei a cam rămas aceeaşi, chiar dacă premiile acordate anual par, într-o inerţială bunăvoinţă, s-o primenească neobosit. Ar fi inutil şi cinic să reproduc, acum, câteva nume de poeţi de ale căror energii stenice nu sunt nici pe departe convins. Mai indicat mi se pare să notez, democratic, că o atare criză afectează în mod egal editurile interesate de numele noi ale literaturii locale. Nici Vinea, nici Cartea Românească, nici Paralela 45 nu sunt, din acest punct de vedere, scutite de eşecuri. După cum nici criticii literari ai momentului nu au altceva de făcut decât să constate, global, curba descendentă. Iar afirmaţia mea nu se întemeiază pe memoria acută a cititorilor României literare, ci pe disponibilitatea acestora de a uita repede ceea ce – la urma urmelor – e pasabil.
Şi totuşi, întorcându-mă la prima frază a articolului, există, între apariţiile acestei veri, două volume care se află în bune raporturi diplomatice cu semnatarii lor. Mai bune, poate, decât cele – ca să invoc un alt debut semnificativ – dintre Floarea de menghină şi Svetlana Cârstean.

(…)

Înainte de Blank, Vlad Moldovan nu a mai publicat nimic. Acest volum cu titlu sec, permanent pregătit să se autodevoreze, perfect adecvat, este, aşadar, cel dintâi – cu toate actele în regulă – al poetului de aproape 27 de ani. Că el era, în mod natural, preconizat genetic, suntem înştiinţaţi la vreme de textul de pe ultima copertă. Că, în materie de simplitate a concepţiei versului, Bacovia pare a fi unul din modele, suntem, din nou avertizaţi din aceeaşi sursă. Că, însă, poziţia pe care o ocupă vocabula aceasta astringentă e una care duce, în spaţiile dintre versuri, la crearea unui “om nou”, mi se pare mai degrabă o nobilă iluzie.
Oricum, deşi validat de autorii generaţiei cristalizate în jurul anului 2000, Vlad Moldovan nu le e, acestora, dator prin nimic. Cel mult o anume tăietură molcomă a sintagmelor şi o anume indiferenţă faţă de formulările insistent expresive l-ar putea situa pe acelaşi meridian cu Ştefan Manasia. Fragmentarismul şi narativitatea nu mai sunt, la el, premise ale poeziei, ci repere ale viziunii. Pe care, ulterior, la cerere, fiecare o poate transforma în ce vrea. Un poem care trimite la practicile zen se încheie, riguros, cu însemnarea orei şi a datei. Un altul dă senzaţia de ruralitate păgână construită, milimetric, pe ecranul unui calculator. Un altul e o metamorfoză pe care numai hazardul o poate justifica: “Am câştigat la Loto/ 5 din 6/ Cinci din şase/ Nu 4 nici 6/ 5 din ŞASE – ca în viaţă/ şi când mă duc să revendic/ Boom !/ începe furtuna/ pe stradă/ în mijlocul oraşului,/ şi nici un oficiu în apropiere./ Acum, cu bănuţii aş/ mai fi făcut câte ceva/ dar căldurica din mine/ era mai slabă decât/ scrâşnetul clădirilor din jur/ cădeau câte 5, în stânga/ şi la dreapta./ Asta făcea natura pentru mine/ pentru fiul ei cel mai blând// O ţineam pe micuţică de mână să n-o ia/ vreo rafală/ Şi îi trăsneam vreo două/ ţine-te nu ţi-am spus/ Asta nu-i dictare puiuk/ Teme-te de huruitul vântului/ Pleacă-te la vijelie/ Copilă./ Moirele pe ea şi nu/ pe mine/ Eriniile o trag în gang-bangul lor vârtos !/ Până odată o desprinde/ Suflul de lângă mine/ Şi o poartă sus/ Ca pe o scamă în pelteaua descreierată./ Dar eu mă vâr sub streaşină/ Şi cu biletu în cioc/ Încep să buhui.” (pag. 46)
Acurateţea semnelor grafice şi dicţia fără pereche a silabisirii sunt urmări ale judicioasei folosiri a spaţiilor albe. De orice fel, risc să presupun, de la cele tipografice până la cele ale globulelor din sânge. Microscopice, şi una, şi cealaltă, pentru că aceasta e scara la care Vlad Moldovan îşi instrumentează vocea. Dacă şi-ar goni animalele de pradă din texte şi dacă ar înlocui gamele majore care sparg timpanele câtorva poeme realmente frumoase, am avea, în Blank, cea mai intransigentă formă de minimalism din poezia ultimilor ani. Iar aceasta fără a apela, comod, la deliciile confesiunii.
Atunci, fiecare pagină ar suna astfel: “Când citeam/ sau încercam să urmăresc/ o tulpină (ea iese şi se încolăceşte/ de gât)./ Pe covor/ şi sub podele/ levita ba poate clipocea/ firava mea tristeţe./ Uneori ştiu pe unde umblă mâinile ei.// Trec pe lângă oameni mai stupefiaţi decât mine,/ respir năuc,/ dacă supravieţuiesc o să mă intoxic cu fum./ Ocolesc craterele de pe caldarâm.// Încă mai ascund hârtia mototolită în pumn -/ nu vreau s-o las/ în nici un loc Ťde la care mă îndepărtează paşiiť.” (pag. 79)
După Blank, Vlad Moldovan va trebui să scrie, complet surd la exterior, alte şi alte volume absolut identice cu acesta. Pentru a-şi împlini formula, foarte dificilă, de care, de la început, nu s-a cruţat.