in tihna

În dimineaţa zilei în care-am împlinit 7 ani, după ce m-a trezit, mama i-a cerut lui Tanti să mă-mbrace în costumul bleumarin cumpărat cu o săptămînă în urmă de la Luxor Junior. Sub sacou purtam o camaşă cadrilată, alb cu albastru şi în picioare nişte pantofi negri, văcsuiţi generos. Înainte de-a ieşi pe uşă mama mi-a potrivit pe cap un chipiu care semăna destul de bine cu acela de ceferist al bunicului, apoi am pornit ţinîndu-ne de mînă. Drumul a fost scurt, după ce-am coborît cîteva sute de metri pe bulevard am intrat într-o curte mare, plină de lume. După un tur de orientare mama a-nceput să vorbească cu o doamnă mai în vîrstă, căreia m-a prezentat apoi spunîndu-mi că dînsa e doamna învăţătoare Părea în regulă, numai că mă săturasem de apucăturile-astea de negustor de sclavi ale mamei. Simţisem din prima clipă a acelei zile o urmă din neliniştea de pe vremea căminului, care s-a umflat brusc în momentul în care învăţătoarea m-a luat de mînă şi m-a condus într-un grup de copii, aşezîndu-mă alături de o fetiţă care s-a tras cu un pas mai încolo. Nici eu n-am băgat-o în seamă, priveam mereu înapoi încercînd să n-o scap pe mama din ochi. S-a cîntat ceva, cineva a ţinut o cuvîntare, apoi dintr-o dată a trebuit să o luăm din loc, am pătruns încolonaţi pe o uşă deasupra căreia era scris ceva şi-am simţit că-mi dau lacrimile cînd am văzut-o pe mama făcîndu-mi semn cu mîna. În timp ce urcam nişte scări mi-am amintit însă de prima zi petrecută la grădiniţă şi-am încercat să mă liniştesc, să mă port cît mai normal. În sala de clasă m-am aşezat unde mi se spusese şi-am ascultat-o atent pe doamna învăţătoare, care ne-a explicat ce-aveam să facem în următorii patru ani şi ne-a cerut s-o considerăm o tovarăşă de-a noastră. Apoi ne-a făcut cadou fiecăruia orarul şi cîte-o listă de rechizite, după care ne-a condus afară în curte – din fericire mama mă aştepta. În drum spre casă am făcut un mic ocol pe la librăria de pe bulevard, de unde mi-a cumpărat o grămadă de caiete de mărimi diferite, un bloc de desen, acuarele şi pensule, creioane, o ascuţitoare, o radieră cu miros de scorţişoară şi un stilou chinezesc cu peniţă de aur – cel mai potrivit cadou pentru un mic „şcoler”, cum mă tachina ea. Acasă mi-a învelit caietele, ca să nu le murdăresc, într-o hîrtie violetă identică cu cea pe care, 18 ani mai tîrziu, Andrei urma s-o folosească ca fond preponderent al unui colaj în aparenţă abstract, în care însă eu aveam să mă regăsesc înfăţişat sub forma unui pitic ce cară pe umăr o saltea oranj cu dungi verzui, urmărit îndeaproape de ameninţarea unui băţ de tobă în ocruri fine. Din ziua următoare am mers la şcoală însoţit de Tanti, purtînd în spate un ghiozdan pătrăţos cu ochi de pisică la încuietoare, care-a alungat în fundul unui dulap vechea gentuţa peticită şi informă, pe care Donald de-abia se mai putea zări. În scurt timp m-am adaptat la noul mediu şi m-am apropiat de colegii mei, cu încrederea sporită de faptul că de fiecare dată cînd trebuia să ne încolonăm şi făceam scara măgarilor eu eram primul.

Timp de patru ani m-am dedat apoi, cu răbdare şi ambiţie, acumulării de noi cunoştinţe: de la descifrarea hieroglifelor la azvîrlirea mingii de oină şi de la mersul firesc naturii la cabala complicată a numerelor. De patru ori mama a primit, la 8 Martie, cite-o fotografie tip carte poştală, care mă-nfăţişa uşor schimbat alături de nişte coşuri cu garoafe aproape identice – pe dosul lor se putea citi, din ce în ce mai citeţ, „Celei mai dragi fiinţe, mama!”. În tot acest timp nici o pereche de pantaloni n-a rezistat intactă mai mult de-o zi, după care Tanti se-apuca de peticit în timp ce eu înduram morala mamei şi dezinfectarea genunchilor cu spirt. În afară de fotbal, principala activitate recreativă a pauzelor era bătaia, al cărei spirit străvechi era periodic reînviat de vizionarea unui nou film chinezesc „de karate”. Mai erau şi cele cu Piedone, eroul meu personal care mă salvase de sute de ori din situaţii fără scăpare în poveştile cu care ai mei încercau să mă convingă să mănînc pe la patru-cinci ani. După fiecare oră ţîşneam în curtea şcolii urlîndu-mi din rărunchi teribilul strigăt de luptă, egoist şi nobil: „Io singur şi restu’ gaşca!”. De neînţeles dar convenabil, nici unul din colegii mei nu rîvnea la rolul de lup singuratic pe care mi-l asumasem din prima zi – le convenea statutul de hiene perverse, dezvoltau strategii de haită atacîndu-mă din toate părţile. Iar eu, asemenea lui Piedone în momentele cruciale, mă roteam în mijlocul lor împărţind generos pumni şi picioare. Şi dacă la intrarea în clasă cîteva urme de tălpi îmi împodobeau totuşi uniforma, cel puţin tot atîtea se puteau număra pe hainele fiecăruia dintre colegii mei. Murdar şi transpirat, aveam impresia că mă reflect în ochii colegelor mele asemeni unui erou, şi tocmai imaginea asta şi amintirea încă vie a demonului grădiniţei m-a făcut să le resping toate tentativele de apropiere. Cu două dintre ele eram de altfel rival, căci între pauze începea o altă competiţie: ne fluturam degetele periculos de aproape de ochii învăţătoarei, nerăbdători să ne etalăm cunoştinţele. Pentru a face şi mai dificilă înfrîngerea pe care-am suferit-o aici, poza uneia dintre ele a fost expusă sfidător pe culoar, pe un panou care spunea „Ne mîndrim cu ei!”. Fetiţa aceea, atît de mică încît părea rătăcită prin şcoală în căutarea unui frate mai mare, era ultima la încolonare şi timp de patru ani nu a crescut deloc. În schimb, ca şi cînd ar fi fost sistematic upgradată, viteza de reacţie şi memoria de lucru i-au crescut în asemenea grad încît a acces rapid în vîrful panoului şi la funcţia de general suprem al elevilor, cu uniforma împodobită de un şnur albastru. Ca să fie vizibilă în timpul marilor festivităţi din curtea şcolii trebuia urcată pe un scaun amplasat pe podium, înălţime de la care dădea glas unor statistici de neînţeles referitoare la performanţele elevilor şi atingerea cotelor la colectarea de sticle şi borcane, hîrtie reciclabilă, fier vechi şi castane necomestibile.

Timp de trei ani totul a mers bine, păream din nou integrat, abia în vacanţa de dinaintea clasei a patra o descoperire tulburătoare avea să împlinească încă una din predestinările naşterii mele, dîndu-mi din nou viaţa peste cap. Eram la ţară, împreună cu mama şi frate-meu, şi nu aveam nimic de făcut în timpul amiezelor. Mă urcam pe banca de lîngă poartă şi priveam peste gard de-a lungul uliţei, în căutarea celorlalţi copii, dar nu vedeam decît aerul prăfos tremurînd de căldură şi rareori cîte-o femeie furişîndu-se pe lîngă garduri spre adăpostul de frunze al vreunei curţi. Mă mai jucam cu frate-meu într-un cort făcut sub un păr, o chinuiam puţin pe Anuţa, verişoara noastră de patru ani, pînă la urmă însă nu mai aveam ce face – trebuia să-mi găsesc o ocupaţie pentru orele astea moarte, ceva care să mă ţină în camerele răcoroase. Într-una din ele era un corp de bibliotecă cu rafturile ticsite de cărţi, reviste şi caiete de pe vremea cînd maică-mea era studentă. După îndelungi tatonări am ales o carte groasă, al cărei cotor jupuit lăsa să se vadă fasciculele cusute strîns şi date cu clei – pe copertă scria Charles Dickens Aventurile lui Oliver Twist. Am dus-o în camera de la stradă, umbrită de duzii de sub care armate de omizi luau mereu cu asalt fereastra, şi m-am apucat de citit – vai cum am mai suspinat, cît mi-au rupt inima suferinţele bietului copil! Văzîndu-mă cu cărţoiul în mînă frate-meo m-a renegat, în schimb mama a fost încîntată. Cititul s-a dovedit a fi şi o modalitate prin care să-i împac dorinţa încăpăţînată de-a mă face să dorm la amiază – era de fapt tot un fel de somn cu vise. După o săptămînă în care nu prea am mai ieşit să mă joc am ajuns la cuvîntul Sfîrşit şi m-a invadat o stare de beatitudine copleşitoare: de-acum puteam zice şi eu că am citit o carte. Următoarele lecturi, la care m-am dedat după întoarcerea acasă, făceau parte din aceeaşi gamă blîndă şi sfîşietoare: nuvelele Puiul şi Moartea căprioarei din manualul de citire, romanul Singur pe lume – parcă aş fi urmat un curs de sensibilizare pentru criminali, o tehnică specială de trezire a capacităţilor empatice, astfel încît să ajung să rezonez cu tristeţea universală. Noroc că exista în mine şi o fibră mai dură, însetată de omoruri şi nebunii, care m-a condus în scurt timp spre un teanc de cărţi ale căror titluri, scrise mărunt pe cotoarele albe cu dungi aurii, promiteau şi altceva decît suferinţă. Scoţîndu-le din raft am descoperit pe copertele lor nişte gravuri colorate care-nfăţişau cu lux de amănunte scene extrem de incitante – am ales-o pe cea în care o caracatiţă uriaşă făcea praf un ditamai submarinul şi m-am apucat de citit. După 50 de pagini mă pusesem la punct cu sistemul metric englez şi cu modul lor ciudat de-a înnoda viteza, dar acţiunea nu prea m-a prins şi-am lăsat-o baltă. Următoarea însă m-a dat gata, de la prima pînă la ultima pagină am tremurat de emoţie alături de un tînăr neînfricat care, la doar cincisprezece ani, salva un echipaj întreg din jungla sălbatică a Angolei. De două ori la rînd am bîntuit apoi o insulă misterioasă, i-am supravegheat atent pe puştii unui oarecare căpitan grant, am pornit în căutarea unei strălucitoare stele a Sudului – după doi ani majoritatea cărţilor nu mai aveau cotoarele albe iar cîteva nu mai aveau deloc. În afara patului ele cuceriseră şi masa din bucătărie, spre disperarea lui Tanti care nu le vedea cu ochi buni, aşa că multe pagini căpătaseră amprente colorate şi diverse arome. Şi mai descoperisem un loc deosebit de propice cititului, în care petreceam ore întregi, pînă cînd mama-mi striga că o sa fac hemoroizi.

Ultimul an petrecut la Şcoala 2 a stat sub semnul poveştilor, care m-au făcut să uit de bătăi, fotbal, cămiloaţce, poartă-poartă, prinsea, germană şi americană. M-am apropiat mai mult de unul din colegi şi-n fiecare pauză ne retrăgeam într-o parte mai liniştită a curţii, lîngă gard, ca să „povestim” – de fapt eu unul nu făceam decît să mint cu patimă, căzînd aproape în mitomanie. Îi relatam prietenului meu, ai cărui ochi se măreau neîncetat, doar aventuri extraordinare la care luasem parte, îi împuiam capul cu locuri exotice şi lumi apocaliptice, îi stîrneam invidia cu posesiuni mirifice şi spaima cu daruri malefice – zi de zi îngroşam obrazul recurgînd, în lipsă de inspiraţie, la adaptarea unor cărţi şi filme, cîrpind cu aţă albă şi trecînd neglijent peste slabele lui obiecţii („Mă, egzact aşa iera şi-n filmu-ăla de duminecă!”, „Hai, mă, că ieri ai zis…”). Fiindcă pauzele nu-mi erau suficiente mă lăsam pradă născocirilor şi-n timpul orelor, transformînd cele două săptămîni pe care le petreceam în fiecare vară la mare în teribile aventuri bîntuite de monştrii subacvatici şi modestele şederi la ţară, de care mă simţeam profund ruşinat, în periculoase călătorii amazonice sau mississipice, în funcţie de metamorfozele Jiului – ca-ntr-o magie lanurile de porumb şi floarea soarelui deveneau jungle nepătrunse şi orătăniile bunicilor se metamorfozau în fiare cumplite, sîngeroase. Culmea era că ajungeam să fiu atît de convins de adevărul poveştilor pe care mi le spuneam sau pe care i le vîram pe gît prietenului meu încît uneori eram sincer uimit de faptul ca realitatea se-ncăpăţîna să urmeze o altă logică – nici o peşteră secretă săpată în miezul imaginaţiei nu lua locul apartamentului nostru de la etajul patru, iar oamenii puteau trăi nu doar în pace şi bună înţelegere ci şi într-o agonie absurdă, după cum puteau prefera scandalurile lipsite de orice glorie luptelor drepte şi onorabile. Da, poveştile erau altfel decît lumea în care mă întorceam de la şcoală, unde aşteptarea răului era atît de intensă încît îmi paraliza orice mişcare, iar imaginaţia acţiona ca un vomitiv, făcîndu-mă să-mi vărs maţele de nelinişte şi lăsîndu-mi în gură gustul insuportabil al fricii. Realitatea era o poveste de groază în care trebuia uneori să ascund cuţitele mari din bucătărie, să păşesc fără cel mai mic zgomot sau să urlu agonic pînă-mi pierdeam vocea. O poveste proastă şi nesfîrşită în care trebuia să-mi implor părinţii să tacă şi să se culce.

Pentru a-mi demonstra că-n orice rahat stă pitită o floare, viaţa agitată de familie mi-a adus în dar un plus pentru care alţii plătesc bani grei – crescînd pe solul mănos al stresului, simţurile mi s-au dezvoltat asemenea degetelor răşchirate ale unui acromegalic. Pîndindu-l ani de zile pe însuşi dracul, maestrul camuflărilor şi furişării, scrutînd întunericul de dinaintea orei 7 sau, de pe scăunel, orizontul violet, am atins acuitatea vizuală a unei bufniţe şi, pentru că lucrurile pe care le observam aveau uneori un caracter extrem de contorsionat, m-am ales pentru o vreme cu o pereche de ochelari pentru corectarea strabismului. Dobîndisem şi ceea ce se numeşte o atenţie distributivă, dacă nu chiar o vedere panoramică, astfel încît pentru mine era o bagatelă să disting mişcarea infimă a unei forme în înserarea cea mai tîrzie, tresărirea unei umbre scurte de amiază, sclipirea unui ciob de sticlă mişcat de un picior neatent sau un centimetru de bluză de trening rămas descoperit atunci cînd jucam “ascunsea”. Uneori, ca să păstrez o urmă de fair-play, cînd îmi venea rîndul la mijit îmi astupam şi urechile care, îndelung exersate în auscultarea paşilor prin casă şi în reproducerea traseelor după pocnetele întrerupătoarelor şi scîrţîitul uşilor, mi-ar fi spus cu precizie, după infime urme sonore, unde se ascunde fiecare din prietenii mei. Iar mirosul – el devenise cu adevărat senzaţional, perfect. Cînd păşeam în holul blocului întorcîndu-mă de la grădinită adulmecam pe loc dacă mama ajunsese cumva înaintea mea iar seara, cînd veneam de la joacă, îmi dădeam seama rapid dacă apăruse taică-meo, cu cît timp în urmă şi aproximativ în ce stare de beţie a simţurilor sale adulte. Sensibilizat de nevoia imperioasă de a detecta un eventual incendiu declanşat de ţigările cu care-adormea de multe ori între degete, organul olfactiv îmi mai putea spune, în timp ce urcam scările, care vecin avusese uşa deschisă în ultimele zece minute şi ce servesc la masă cele 20 de familii de pe scara noastră. Şi pielea mi-a devenit atît de sensibilă pe tot corpul de parcă terminaţiile nervoase mi-ar fi ieşit la suprafaţă prin porii deschişi, făcîndu-mă să percep atingerea unui fir de iarbă pe gleznă la fel de intens ca şi cînd mi-ar fi intrat în ochi sau mi-ar fi gîdilat buzele. Ca un însemn al tuturor acestor calităţi excepţionale am crescut încovoiat spre pamînt, asemenea unui căutător de urme. Poziţia asta mai ascundea însă ceva: faptul că desfaşurat măsuram cu mai bine de 20 de centimetri peste media vîrstei. Care se apropia de 7 ani.

Meta-ul dospeşte şi se coace în bucătăria minţii, atingînd limita simţurilor cunoscute era imposibil să nu arunc o privire dincolo, în căutarea altora – rapid descoperit, al şaselea simţ al meu s-a dovedit a fi acela al pericolului. Îl puteam poba cel puţin o dată pe lună, de primăvara pînă toamna tîrziu, mergînd cu mama şi cu frate-meo la zoo. Uneori, cînd n-avea altceva mai bun de făcut, ne-nsoţea şi taică-meo, dar asta se-ntîmpla foarte rar. După ce urcam panta Platoului pe jos, pentru că mamei îi plăcea să se plimbe, o apucam pe aleea lungă care pătrunde în padure, la marginea căreia ţiganii vindeau seminţe, vată de zahăr pe băţ, acadele, baloane şi mingi din hîrtie chinezească umplută cu rumeguş, legate cu elastic ca să le poţi bălăngăni. Eram deja neliniştit, în alertă. Iar după ce mama cumpăra bilete şi pătrundeam pe poarta de fier mă simţeam prins, începea coşmarul. Primul lucru de care dădeam cu ochii era o statuie de piatră înfăţişînd o familie de lei – privindu-i simţeam cum mi se zbîrleşte părul şi-n stomac se pornea o vibraţie neplăcută. Turul nostru începea întotdeauna din partea dreaptă, de la maimuţele cărora frate-meo, înainte să mă nasc eu, le spunea „mamupe”, şi urma neabătut acelaşi traseu: porcii spinoşi, ursul spălător care dormea tot timpul, vulpile puturoase, roşii sau argintii, cuştile enorme ale uliilor, corbilor şi bufniţelor, în care era o atmosferă asemănătoare cu cea de acasă, numai că aici freamătul de aripi şi croncănelile erau cît se poate de reale. În pavilionul cu peşti, papagali şi reptile mă simţeam ceva mai în siguranţă, închipuindu-mi că la o adică s-ar putea baricada uşile. Şerpii uriaşi îmi plăceau cel mai mult, deşi-mi făceau părul măciucă – îi priveam fascinat în acvariile lor prea mici şi fragile, simţind nevoia ireprimabilă de-a mă apropia cu faţa de sticlă. Uneori, deşi nu se mişcau, tresăream şi săream înapoi. Într-un rînd am văzut într-unul din acvarii un şoarece mic şi alb – tremura lipit într-un colţ şi fixa, cu mărgelele negre ale ochilor aproape ieşite din cap, şarpele care dormea. Am fugit de-acolo, îngrozit de scena la care-aş fi putut asista dacă aşteptam prea mult. Urmau ţarcurile mari ale zimbrilor şi yacului tibetan, ale căprioarele, cerbului şi lamelor cu care taică-meo zicea că se poate bărbieri – le vedeam ca prin ceaţă, simţind limpede pericolul de care ne-apropiam pas cu pas, ca nişte oi de buza prăpastiei. Îmi venea să fug înapoi dar mi-era ruşine şi, oricum, ieşirea era undeva înainte. Grota pietruită în care vreo şapte lupi jigăriţi se agitau mereu era ultimul respiro, după care nu mai aveam încotro şi trebuia să privesc în faţă urşii ridicaţi cu labele pe gard, de două ori mai înalţi ca tata, cărora vizitatorii le aruncau în boturile căscate bucăţi de pîine şi pufuleţi. Colţii lor îngălbeniţi şi ghearele lungi cît degetele mele mă oripilau, iar mugetele pe care le scoteau uneori, cu buzele fluturînde, mă făceau să vreau la baie. Nu eram sigur niciodată că uşa din spatele cuştii e bine închisă, ştiam că o dată, cînd eu aveam doar cîteva luni, unul din ei reuşise să scape şi fugărise un grup de americani. Plecam de-acolo cît mai repede numai că mama vroia întotdeauna să ne oprim la nici 50 de metri, lîngă lacul pelicanilor şi lebedelor, unde erau nişte bănci şi ne puteam trage sufletul. Eu nu reuşeam de fel, locul ăla era exact în centrul unui triunghi al pericolelor şi vibraţiile lor joase se amestecau acolo într-un mod insuportabil. Pînă la urmă porneam şi pînă la următorul climax al panicii mai erau doar ţarcul poneilor şi zebrelor şi unul mai mic în care o cămilă mesteca tutun, scuipînd ocazional zeama în direcţia vizitatorilor. Uneori pozam pentru maică-mea pe spinarea unui ponei de piatră, cocoţat la rîndul lui pe un soclu, şi acolo sus, cu nasul în vînt, adulmecam un miros greu, stătut şi percepeam o nelinişte care mi se transmitea rapid. La doar cîţiva metri, în spatele unor copaci, începea teritoriul felinelor. Straşnic priponit de mîna maică-mii n-aveam încotro şi trebuia să-nnaintez de-a lungul unui şir de cuşti, văzînd cu groază, ca într-un coşmar, cum pisica creşte şi tot creşte, pînă ajunge imensă, în timp ce eu mă făceam din ce în ce mai mic, ameninţînd să dispar. Mamei îi plăceau, se oprea la fiecare şi comenta, „Uite pisica sălbatică…, parcă zîmbeşte, de-aia-i zice rîs…, puma din America Centrală…, ce culoare superbă au panterele…”, eu vedeam doar perfidia şi violenţa din ochii lor de chihlimbar. La capătul acestei Golgote feline urma inevitabil calvarul – ţarcul cel mare în care un leu şi cîteva leoaice moţăiau de obicei la soare. La vederea lor mă simţeam cutremurat de o frică sacră şi, în ciuda gratiilor groase de fier, lepădam orice urmă de spirit democratic plecîndu-mă supus în faţa monarhiei lor totalitare. Cel mai rău era cînd leul se plimba agitat de-a lungul gardului, fixîndu-ne ca pe nişte ciosvîrte de antilopă, iar răgetul lui era unul din cele mai îngrozitoare lucruri din lume – tunetul ăla rostogolit în urechile mele direct din sălaşul fricii mă făcea să văd în fusta maică-mii grota salvatoare, spre care mă năpusteam cu capul înainte. Într-un rînd am văzut de la distanţă că răgetele care-mi muiau genunchii erau provocate de un idiot care lovea gardul cu o plasă, aducînd leul în pragul unei crize de nervi – abia cînd am ajuns foarte aproape m-am dat seama că e taică-meo. L-am urît atunci pentru că provocase sunetul ăla care mă urmărea şi după ce ieşeam din grădină, pe terasa restaurantului Platoul Corneşti unde ne opream să bem sucuri şi bere, chiar şi acasă. Am mai auzit de cîteva ori la zoo un răget la fel de înfiorător dar totuşi altfel, izbucnit parcă de la polul opus al terorii – sunetul crimei înfăptuite, al morţii, îngrozitor şi îngrozit în acelaşi timp. Din cauză că venea de fiecare dată din altă parte am început să cred că e doar în capul meu şi-abia tîrziu mi-am dat seama cine-l produce, cînd l-am surprins pe respectivul, lăsat de multe ori liber pe aleile grădinii, în exerciţiul funcţiunii. M-am uitat bine în ochii lui şi-am înţeles de ce face aşa, i-am înţeles spaima, revolta şi încăpăţînarea şi l-am intuit oarecum familiar – era un biet măgar.

Şi pădurile erau la fel de rele. În cea din jurul grădinii zoologice n-aveam curajul să fac nici măcar cîţiva paşi ca să mă uşurez, cum mă-ndemnau ai mei cînd nu mă mai puteam ţine. O singură dată am încercat şi-atunci mi-au ieşit ochii din cap de groază: toate tufele mişcau şi, cînd am terminat şi-am luat-o la fugă înapoi, am auzit paşi în urma mea. Colcăia de pericole, ştiam asta de cînd mersesem cu frate-meo şi cu cîţiva copii mai mari de pe uliţa bunicilor de la ţară în pădurea de pe malul Jiului. La început a fost frumos, luminos şi verde, apoi am văzut în noroiul uscat urmele mistreţilor care dormiseră, uriaşe, şi pentru mine totul a devenit negru ca un coşmar. Cici povestea într-una despre atacuri, despre fugi şi adăpostiri în copaci – nu m-aş fi putut urca în vreunul, crengile le începeau prea sus. Cînd au convenit că ne rătăcisem am izbucnit în hohote şi-apoi două ore am umblat cu ochii în pămînt, neîndrăznind să mai privesc în jur, plîngînd şi repetînd convulsiv aceeaşi întrebare: „Cînd ajungem acasă?”. După ce-am reuşit să ieşim la Jiu am privit înapoi şi-am văzut liziera din nou verde, cu razele soarelui strecurîndu-se printre frunze, am auzit păsările ciripind. Ştiam însă că e o iluzie, că de fapt scăpasem din iadul în care locuieşte frica.

Al şaselea simţ nu mi-a adus din păcate nici o capacitate uluitoare de reacţie – ca un homuncul senzitiv stăteam chircit în mine însumi, respirînd exteriorul prin toţi porii, captînd atît de multe mesaje sub, infra şi ultra încît îmi paralizau orice iniţiativă. Am căpătat în schimb tot felul de obiceiuri, pe care taică-meo le numea scîrbit „ticuri nervoase”: îmi mişcam în fel şi chip ochii, buzele şi limba. La un moment dat am început să gem înfundat, din gît, şi nu m-am mai putut opri, am ţinut-o aşa vreun an. Pur şi simplu nu mă puteam stăpîni, şi era destul de complicat să fac asta fără să mă audă cineva. În ciuda acestor apucături ciudate şi a unei anumite doze de suferinţă – uneori văzul devenea un chin insuportabil de dureros, în anumite contexte sonore auzul se transforma într-un blestem, unele mirosuri neplăcute îmi intrau atît de straşnic în nas încît nu mai puteam scăpa de ele zile întregi şi se-ntîmpla să nu mai suport nici o atingere, simţind nevoia să-mi smulg hainele de pe mine – mă bucuram din plin de simţurile mele. Hipertrofiate cum erau, pe lîngă avantajele absolute pe care mi le asigurau în jocurile de strategie-observaţie îmi mai ofereau uneori, cînd eram liniştit şi spectrul pericolului pălea, momente de plăcere intensă. Erau dimineţi în care mă trezeam răsfăţat de cîntecele păsărilor paradisului, aciuate în copacii din jurul blocului, zile de plajă la mare în care pielea mea făcea cunoştinţă cu aerosolii, respira soare şi sare, se desfăta cu nisipul şi cu adierea brizei, era în fiecare an o primă dimineaţă de primăvară cu o aromă unică de pămînt şi mirosul primei ninsori, era nebunia merilor sălbatici înfloriţi sub geamuri, parfumul greu al teilor, al palmei maicii Domnului care se căţăra pînă la balconul nostru, al reginei nopţii cultivată de mama în ciubere… – da, simţurile mele nu erau doar pentru scîrnă, puteau procesa şi frumosul. Şi-această capacitate urma să se păstreze şi să crească astfel încît, peste mai bine de zece ani şi înainte de a cunoaşte vreun drog, în aceeaşi pădure de la Platou care-atunci mă îngrozea, avea să-mi ofere o experienţă senzorială totală: detectînd zeci de esenţe de lemn care, amestecîndu-se subtil cu mirosul uşor al ierbii verzi şi cu notele grele de pămînt şi frunze putrede, dădeau naştere unei esenţe divine, ascultînd improvizaţia nebună a păsărilor şi privind soarele care se-arunca în marea verde spulberîndu-se în mii de fascicule, aveam să simt cum un balon mi se umflă în inimă, o ameţeală ca un vîrtej şi-apoi liniştea absolută.

În mod obişnuit însă evenimentele luau, cum s-ar spune la ştiri, o cu totul altă turnură. Momentul în care, prin uşa întredeschisă, taică-meo mă contempla prefacîndu-mă că dorm se prelungea de obicei prea mult, din cauza problemelor de focalizare pe care le întîmpina. Şi dacă mama apuca să ridice ochii şi să-i vadă chipul desfigurat de admiraţie, toată liniştea lumii se ducea de rîpă, nimic n-o mai putea face să tacă. Cu timpul mi-am dat seama că era un lucru peste puterile ei – niciodată n-a putut accepta această înfrîngere, această voie a sorţii pe care-o numea uneori pedeapsă. Disperarea trezea în ea o furie atroce, cuvintele-i înfloreau pe buze ca o spumă însîngerată în timp ce ochii i se umpleau de lacrimi, uita de mine şi de toate rugăminţile mele şi-ntreba cu o voce spartă, cavernoasă: „Ai apărut, bivole?”. Iar asta avea efectul unei scîntei aruncate într-un butoi cu praf de puşcă, pentru că taică-meo era pulbere. Uneori, trebuie să recunosc, furia îi punea maică-mii un asemenea nod în gît încît nu mai putea articula nici un cuvînt. Atunci însă se repezea din pat şi, cu toată forţa deloc neglijabilă a greutăţii ei, se arunca asupra uşii încercînd să-l împingă pe taică-meo afară sau să-i strivească căpăţîna. Indiferent dacă erau cuvintele sau acţiunile cele care dădeau tonul, ceea ce urma avea acel aer mocnit de ireversibil şi catastrofă specific avalanşelor. Cu privirea tulbure şi raţiunea dezafectată, taică-meo se conecta la o sursa invizibilă a Scandalului, un fel de izvor nesecat de urlete, înjurături diabolice, blasfemii şi ameninţări înfricoşătoare, aproape mortale, pe care le profera, în ciuda limbii împleticite, cu o iscusinţă şi frenezie care-i trădau vocaţia.  Răcnea cu o voce care coşcovea tencuiala de pe pereţi şi de pe oasele mele, făcîndu-mă să simt că-mi pierd minţile. În războiul sonor care-ncepea mama n-avea absolut nici o şansă: posibilităţile reduse ale corzilor ei vocale, setea ei de adevăr şi durerea pe care i-o provocau aberaţiile auzite o faceau extrem de vulnerabilă – o doamnă samurai fluturîndu-şi derizoria sabie a onoarei în faţa unui Rambo blindat, cu mitraliere în amîndouă mîinile. Nu putea decît să piardă, o înfrîngere a cărei absurditate o copleşea şi-i surpa sănătatea.

Erau zile, puţine, în care miza luptei era doar alungarea lui taică-meo din cameră. Atunci totul se încheia mai repede pentru că, după ce lua de cîteva ori cu asalt uşa sprijinită cu spatele de mama, înceta asediul în momentul în care-şi uita scopul – ameninţările, cumplite dacă făcuse cunostinţă cu podeaua, îşi pierdeau treptat, în lipsa vreunei riposte, ferocitatea şi inventivitatea, se stingeau lent în mormăieli şi bolboroseli. De obicei însă înjurăturile lui, care încălcau nu doar limitele fragile ale bunului simţ ci şi pe cele mai concrete ale anatomiei, sau un atac nemotivat asupra lui Tanti, care juca în acest razboi rolul solului cu mesaj papal, aveau darul s-o scoată pe mama în cîmp deschis, şi-atunci coşmarul dura mai mult, devenea mai periculos. Cum nu puteam asista impasibil la tot circul, urlam şi eu de la bun început, piţigăiat şi strident, cerîndu-le să se oprească. Asta n-avea niciodată efect, aşa că trebuia să fac ceva mai concret ca să-mpiedic măcelul. Cînd o vedeam pe mama năpustindu-se din cameră cu ghearele flămînde de ochii lui mă agăţam de mijlocul ei dar mă tîra după ea ca pe un fulg. I-o luam atunci înainte, alergam la taică-meo şi-ncercam să-l împing în sufragerie, implorîndu-l să tacă şi să se culce. Nu vroia. De obicei eram prins la mijloc, încercînd să-i ţin la distanţă cu mîinile întinse, aveau însă avantajul alonjei şi-şi cărau palme pe deasupra capului meu, se-njurau şi se scuipau, fulgerîndu-se mortal din priviri. Cu echilibrul grav afectat, taică-meo era uşor de doborît la pămînt, se prăbuşea dintr-un brînci. În ciuda acestei fragilităţi părea invincibil – vocea-l îmbrăca într-o armură impenetrabilă şi-i punea la dispoziţie un arsenal impresionant: minele verbale antipersonal, bombele cu ecou ale ameninţărilor, flăcările pîrjolitoare ale înjurăturilor. Nebunia devenea totală, copleşitoare, simţeam că mă scufund în ea ca-ntr-o mare fără fund, fierbinte. Mai încercam uneori o metodă disperată: dîndu-mi ochii peste cap mă apucam cu mîinile de piept şi-ncepeam să mă vaiet şi să horcăi, ameninţînd să mă prăbuşesc şi să-mi dau duhul. Din păcate însă rareori mă observau, trebuia să-i trag de mînecă şi să urlu din rărunchi că mă doare inima. Jucam teatrul ăsta odios pentru că observasem că boala, iminenţa morţii cuiva îi sensibilizează pe oameni, pînă şi pe părinţii mei. Probabil din cauza asta, după ce-n primii ani de viaţă o uimisem pe mama cu rezistenţa mea încăpăţînată într-o stare de sănătate înfloritoare, pe la patru ani, ca şi cînd sistemul imunitar mi-ar fi fost brusc afectat de vreun cataclism, începusem să mă îmbolnăvesc. Timp de un an urechile mele suferiseră în mod repetat de o inflamaţie care-mi provoca dureri atroce – cel mai elocvent mod de-a le arăta părinţilor că nu mai suport nici un sunet discordant, în nici un caz urletele lor de fiare turbate. După perioada otitelor a urmat cea a inflamării căilor respiratorii, de la un capat la altul al lor: rinită, sinuzită, faringită, traheită, bronşită şi pneumonie, uneori chiar dublă – le făceam separat sau le lăsam să evolueze dintr-una-n alta, uneori mi-au reuşit straşnice combinaţii ale tuturor. Văzîndu-mă pe ducă, ai mei renunţau temporar la lupte, dispuşi să stea şi să-mi ţină mîna în palmele lor. Speriaţi din cale-afară de boli şi de moarte, alergau cu mine la medici ca să se liniştească şi eu jubilam. L-am lăsat pe taică-meo, care vedea în proteza pe care-o purta o ameninţare ereditară, să mă ducă la stomatolog şi să-mi plombeze pînă şi dinţii de lapte. Pentru un simplu guturai eram examinat întotdeauna de un specialist, supus la radiografii şi analize complicate, care să elimine posibilitatea oricărei afecţiuni grave. Apoi erau siliţi să-mi supravegheze tratamentul, care presupunea un orar strict de administrare a tabletelor, siropurilor, picăturilor, inhalantelor şi, uneori, a injecţiilor. Cu cît mai grave erau simptomele, cu cît mai complex şi îndelungat tratamentul, cu atît mai multă linişte se creea în jurul meu – crezînd că am găsit metoda prin care să restabilesc pacea, am continuat să mă îmbolnăvesc, pentru a le da părinţilor de lucru. Ideea crizelor de inimă cu care încercam să pun capăt wreslingului familial îmi venise în urma vizitei la un cardiolog care-mi numise aritmiile „sindrom WPW”, numai că metoda nu prea funcţiona. Încercările mele, acele spectacole pe care le dădeam n-aveam să le uit însă niciodată, îmi stăruie în memorie ca un minunat tablou de familie. Într-un colţ, cu mîinile întinse a implorare şi cu buzele împietrite într-o rugăciune mută, e Tanti – întreaga ei atitudine, deşi născută din alte imperative, e aproape identică cu aceea a bătrînului îngenuncheat din Sfîntul Nicolae al lui Repin. Centrul tabloului e ocupat de ai mei, faţă în faţă, într-o confruntare colosală: cu obrajii aprinşi şi adevărul scăpărîndu-i în privire, părînd gata să se sacrifice pe altarul dreptăţii, mama e asemenea Libertăţii lui Delacroix; taică-meo, al cărui contur fluid, imprecis sugerează uşurinţa cu care se poate preschimba într-un monstru, are chipul redus la o gură mare şi neagră, ca-n urletele alea pictate de Bacon. Iar în prim plan, trîntit pe jos la picioarele lor, cu mîinile încleştate pe piept, simulînd un preinfarct… Cu ochii la pîndă, atent să vadă dacă-l observă cineva… Şi-n acelaşi timp îngrozit de ce se-ntîmplă, tremurînd şi simţind că sfîrşitul lumii ar fi o binecuvîntare…  Abia peste mai bine de 20 de ani aveam să-nţeleg de unde venea ambiguitatea duală, cutremurătoare a acelui mărunt personaj: eram eu, fără-ndoială, dar mai era cineva – ascuns bine în pielea mea îl pot vedea acum pe Mihăilă, uzurpatorul, cel care-avea să năvălească la un moment dat  în viaţa mea, încercînd să mă ucidă şi să-mi ia locul: Mihăiţă, Boţi, Gîscă Mică – toate-acele nume oribile cu care mă gratulau ai mei erau mai mult ale lui decît ale mele.

Oricum, cu toată complexitatea mea de şampon 2 în 1 eram inutil. Trebuiau pur şi simplu să obosească, să epuizeze ce era de epuizat ca să se potolească. Rolul meu era mai degrabă al brancardierului care adună răniţii: o tîram pe mama de mînă înapoi în cameră, o culcam pe pat şi încercam să mă conving că va rămîne acolo, apoi ieşeam închizînd uşa după mine şi alergam să văd ce face taică-meo, să-i oblojesc rănile şi să-i gîdil pervers orgoliul, acceptind umilinţa de-a-l ajuta să-şi facă patul şi să se vîre-n pijama. Cînd era cel mai prins într-una din activităţile astea cumplite dădeam o fugă să văd dacă mama a rămas la locul ei şi-o trimiteam pe Tanti s-o supravegheze, apoi mă întorceam lîngă el să mă asigur că se culcă şi stăteam pînă adormea, ca să nu-i mai vină vreo idee. Îi ascultam aberaţiile, lamentările şi declaraţiile de iubire, tot mai incoerente, tot mai bălmăjite, tot mai încleiate, pînă cînd, după un interval insuportabil, se opreau. Atunci ieşeam din cameră cu mii de precauţii ca să nu fac nici un zgomot, înţepenind subit la orice oftat sau mişcare a lui, rugîndu-mă să nu se mai trezească niciodată. După ce reuşeam să apropii cît mai mult în urma mea uşa care nu se închidea, mă întorceam şi mă întindeam în pat alături de mama, tăcut, liniştit pentru o vreme asemenea epilepticului care a mai trecut peste o criză.

Mai bine de zece ani mama a continuat să se certe cu taică-meo, un răstimp suficient pentru ca inima ei, făcută sac de box zi de zi, să ajungă dependentă de ajutorul medicamentelor. Tot atîta timp eu i-am luat în serios ameninţările, tremurînd şi rugîndu-mă să nu şi le ducă la îndeplinire – destul ca mintea mea să devină un talmeş-balmeş înfiorător. Iar el a răcnit neobosit, vărsîndu-şi veninul şi păstrîndu-se sănătos ca un bivol. Faptul că mama reuşea uneori să-l doboare, să-l pocnească în cap cu ce-avea la îndemînă sau să-i lase nişte dungi însîngerate pe obraji erau victorii iluzorii, incomparabile cu groaznicele mutilări pe care le sufereau sufletele noastre.

În ciuda demascării şi-a mesajelor secrete, timpul petrecut la grădiniţă era pentru mine cel mai plăcut moment al zilei – puteam atunci să desenez liniştit, să ridic fără să-mi tremure mîna turnuri din cuburi şi să mă plimb calm prin curte, printre colegii mei roşii şi transpiraţi. A existat o vreme inconvenientul siluirii zilnice, dar în momentul în care mi-am acceptat destinul a dispărut toată teama, ruşinea şi furia. Binenţeles, le mimam în continuare pentru a nu da de bănuit, împotrivindu-mă şi luptîndu-mă pentru a păstra aparenţele, de fapt aşteptînd atacul şi savurînd înfrîngerea. Se pare însă că exista cineva care trecea dincolo de aparenţe şi, în momentul în care a considerat că înţelesesem ce trebuia înţeles, a găsit de cuviinţă să-mi taie macaroana. În dimineaţa în care la opt fixfeti-a n-a mai apărut am presimţit că n-am s-o mai văd niciodată. În ochii mei s-a aprins durerea, am plîns amar într-un colţ al curţii şi i-am spart capul unui coleg care încerca să mă inoportuneze. Am continuat însă să sper, aştepînd zi de zi să-i văd buclele negre sau să-i simt braţele încolîcindu-mă într-o încleştare mortală, de piton. După o săptămînă de tăcere ni s-a oferit o explicaţie absurdă, iar mama, în ochii căreia m-am uitat adînc, mi-a spus că fugise împreună cu familia în Elveţia. Pentru a face faţă durerii m-am apucat să învăţ, dar rezultatele au fost doar din cele numite colaterale – însîngerate ca inima mea sau aurii şi sclipitoare ca luceferii, bulinele şi steluţele excelenţei îmi împodobeau în fiecare zi gulerul uniformei, pentru a trece apoi într-un carneţel, însoţite de o notă explicativă. Notele alea nu explicau însă nimic, nici una nu vorbea despre iubirea pierdută, şi nici faptul că am început să fiu dat ca exemplu colegilor mei nu m-a consolat prea mult.

          Odată cu dispariţia micului demon, farmecul grădiniţei s-a restrîns din nou la siguranţa că, atîta timp cît sînt acolo, nu se poate întîmpla nimic rău acasă. Ştiam că în orele alea mama e la şcoală şi taică-meo la serviciu, aşa că încercam să le dilat cît mai mult, să mă bucur de fiecare secundă, visînd la o viaţă perfectă alcătuită numai din dimineţi. Pe la ora 12 începea însă să se strecoare în mine, prin nişte fisuri invizibile ale pielii, neliniştea aşteptării. Se accentua brusc exact înainte de-a apărea Tanti să mă ia acasă, de parc-ar fi plutit deasupra ei un nor de furtună, care-i anunţa sosirea. Mică şi slabă, cu mişcările repezite, Tanti părea o imagine vie a stresului. Mereu îngrijorată că ceva n-o să iasă bine, că altceva n-o să fie gata la timp – făcea curăţenie, spăla, stătea la cozi interminabile şi gătea bîntuită continuu de spectrul eşecului. Ajuns acasă mă instalam pe scăunelul din bucătărie ca să asist la ultima sută de metri a goanei ei pentru masa de prînz. Convins că voi ajunge într-o zi bucătar priveam atent, încercînd să memorez toate etapele, să surprind toate trucurile, micile secrete ale reuşitei unor ciorbe, proporţiile optime ale tocaniţelor, asezonarea garniturilor şi gradele diferite de condimentare ale salatelor. Nu reuşeam însă să mă concentrez îndeajuns pentru că urechea mea era deja la pîndă, o altă aşteptare mă acapara. Auzeam tocurile mamei din clipa în care intra în bloc, cu patru etaje mai jos, şi alergam fericit la uşă să ascult cu urechea lipită de ea cum se amplifică acel ţăcănit pe care Tanti-l repera doar în ultimul moment: “Vai de mine, vine Doamna, şi io încă nu-s gata cu masa!”. După ce-am învăţat să deschid yala alergam pe scări în jos s-o întîmpin pe mama, care se apleca întotdeauna să mă sărute. Mirosul ei îmi făcea bine, îmi plăcea iarna, cînd izul de fard şi ruj era rece şi îmbujorat, dar nu mă scîrbea nici vara, cînd cosmeticele erau atacate de transpiraţie, o rouă fină şi caldă pe buza de sus. Mă agăţam de ea stînjenindu-i mişcările, împiedicînd-o să umble, fără să vreau să aud de oboseală, de şedinţe, de aglomeraţia din autobuz, de cozi şi de foame. Îi cuprindeam gîtul cu braţele şi-mi lipeam obrazul de al ei, strîngînd ochii şi adulmecînd-o, savurînd esenţa prezenţei ei, a atingerii, bucuria de-a o ştii în siguranţă. În cele din urmă o lasam să ia loc la masa din bucătărie, unde Tanti, cuprinsă de o nelinişte furibundă, ne servea la amîndoi masa. În timp ce mama mînca singură şi cu poftă, în cazul meu era nevoie de întreaga dibacie dobîndită de Tanti în tinereţe, cînd îndopa gîştele la ţară. Încercînd să-mi trateze inapetenţa inventase şi un sistem de convingere bazat pe imensa forţă vindecătoare a iubirii: “Înca una din iubire catre mama…”, şi tot aşa, mai înghiţeam vreo zece linguri pînă-i epuizam pe toţi cei dragi. Atent să nu mă păcălească repetînd cumva un nume, ajungeam să mă simt plin de iubire pînă-n gît, cînd mama zicea: “Gata, Tanti, lăsaţi-l că i se face rău!”.

          După ce scăpam de masă trebuia să dorm de prînz alături de maică-mea, care-şi citea ziarul întinsă pe patul din camera mea – printr-o minune pătuţul dispăruse într-un tîrziu în străfundul pivniţei. Nu-mi era somn şi atunci era invocat Bau-Bau. Deşi încă funcţiona, otrava asta-şi diminuase mult efectul sedativ, aşa că după cel mult o jumătate de oră mă trezeam frecîndu-mi neliniştit picioarele, cu toate simţurile în alertă. Rămîneam însă nemişcat, cu faţă întoarsă spre perete, ca să n-o deranjez pe mama, al cărei somn indus de Steaua roşie dura mai mult. Încercînd să-mi petrec cît mai agreabil timpul analizînd stropii de vopsea albă aplicaţi peste rozul pastel al peretelui. Găsisem o bufniţă, un arici, pe Donald şi încă o raţă căreia nu-i ştiam numele, care purtau întotdeauna acelaşi dialog: “Ce faci?”, întreba doamna raţă. „Mă duc la bunica!”, răspundea Donald. „Dar nu vezi că vine ploaia?!”, întreba ea din nou, arătînd spre un nor de furtună din care ieşea vîrful ascuţit al unui fulger. „Da, da, acolo plouă deja!”, spunea ariciul, venind dinspre bunica ud leoarcă şi zgribulit. Şi bufniţa, de pe o cracă, trăgea concluzia: „Nu-i o vreme pe care să porneşti la drum!”. O poveste tristă despre vreme urîtă, renunţare şi prevestiri rele, în ton cu ceea ce aşteptam eu să se întîmple. Pentru că începuse deja cea mai oribilă dintre aşteptări – aceea a unui lucru care-mi doream să nu se mai întîmple niciodată, ştiind în acelaşi timp că e inevitabil. Secundă cu secundă aşteptarea asta devenea mai chinuitoare, fiecare clipă se scădea din acel timp virtual, mai lung sau mai scurt, după care răul avea să se întîmple. Lîngă mine mama se trezea, aprindea veioza şi de obicei se apuca să corecteze extemporale. Simţeam cum aşteaptă şi ea, în nici un caz o minune. Atunci mă apropiam de ea şi-ncepeam să-i bolborosesc în ureche ceva din care cel mai des se auzea cuvîntul “taci”, nu ca un imperativ ci ca o rugăminte, ca o implorare. Îi propuneam un plan. Apoi mă adunam lîngă ea şi priveam nesfîrşit cum pixul ei lasă urme roşii pe foile alea cu scrisuri diferite. Auzul meu atingea cote fabuloase ale acuităţii, era capabil să deosebească bîzîitul distinct a pînă la zece muşte în jurul candelabrului, să reproducă după infime indicii sonore traseul lui Tanti prin casă, să recunoască jocurile copiilor din spatele blocului. În cele din urmă auzeam şi acea tuse inconfundabilă care anunţa inevitabilul, comparabilă ca efect cu paşii unui uriaş care cutremură pămîntul. Izbucneam atunci într-un plîns convulsiv, mut, repetînd la urechea mamei “să taci, te rog să taci, să taci…”. Auzeam cheia răsucindu-se în uşă după o scurtă sau mai lungă bîjbîială şi-apoi pe Tanti dînd onorul, raportîndu-i „domnului” că noi dormim dar masa e gata, caldă. Domnul ţinea însă să se convingă cu proprii lui ochi şi, străbătînd coridorul din opt paşi, deschidea uşa camerei noastre. Şi atunci, cu inima zvîcnindu-mi în gît, implorînd-o în gînd pe mama să tacă, îmi exercitam singurul talent în care atinsesem desăvîrşirea. Orice actor de la Hollywood şi-ar fi dorit probabil, văzîndu-mă, să stăpînească ca mine arta mimării somnului: să-şi poată controla atît de perfect respiraţia, mişcările globilor oculari, gesturile, să emită atît de natural acele pufnituri şi suspine specifice, ba chiar fraze întregi în logica încîlcită a viselor, pentru a nuanţa un somn mai neliniştit. O!, zile minunate în care, după cîteva secunde cumplite, nesfărţit de lungi, auzeam uşa închizîndu-se şi apoi linguri şi farfurii şi pe Tanti volubilă, încuviinţînd orice, şi apoi zgomotul aranjării patului în sufragerie şi apoi linişte, linişte, atîta linişte… Eram capabil în asemenea zile să zburd prin casă înălţînd psalmi lui Dumnezeu, să desenez şi să colorez peisaje măreţe în care soarele zîmbea, să fiu cuminte şi ascultător, jucîndu-mă fără cel mai mic zgomot, să ascult sforăitul care se auzea prin uşa întredeschisă a sufrageriei ca pe o simfonie a îngerilor, rugîndu-mă să nu se isprăvească nicicînd. Zile perfecte ale furişării şi liniştii! Rare, rarisime zile ale înţelegerii!!

De la început mi-a fost cît se poate de clar: cu Dumnezeu trebuie să ai relaţii bune, pentru că e mare, susceptibil şi răzbunător. Trebuie să te porţi frumos tot timpul, pentru că El te vede oricum şi dacă nu eşti cuminte te bate, dar nu cu parul. Păşeam în stînga şi-n dreapta atent să nu-l supăr, ba chiar am lasat-o pe Tanti să mă-nveţe rugăciuni ca să mă fac plăcut Lui: Îngeraşul, pe care mi-a luat vreun an să-l reţin pe de rost, apoi Tatăl nostru şi, pentru cînd o să merg la şcoală, Doamne Doamne Ceresc Tată – tot ce ţine de El cu majusculă, iar ce-i legat de noi cu litere mici, pentru că aşa sîntem şi noi, trebuie să ne supunem. Altfel am încurcat-o în vecii-vecilor, pentru că doar oamenii buni şi ascultători merg în Rai, iar cei răi cu sufletele lor negre merg în iad, unde fierb în smoală un milion de ani. Deşi nu-nţelegeam esenţa deosebirii, între bine şi rău am făcut alegerea cuvenită. Atîta doar că drumul spre Rai îl vedeam presărat cu tot felul de obstacole care mă înspăimîntau. Ştiam că, înainte de a împlini doi ani, Tanti mă dusese o dată la biserică, unde făcusem circ – urlasem îndîrjit, reuşind să stîrnesc în cele din urmă enervarea pioasă a enoriaşilor, pînă cînd fusesem scos afară la aer. Aveam de exersat paşii aia, care-mi ieşeau împleticiţi ca de tango: unu, doi, trei şi ţi-ai murdărit pantalonaşii. Altă problemă mare era că nu reuşeam niciodată să zic Îngerasul de la un capăt la celălalt fără să casc, şi asta era o lipsă de respect strigătoare la cer. Oricît de vioi îmi propuneam să fiu, undeva pe la mijlocul sau în a doua jumătate a textului se strecura inevitabilul suspin, urmat de acea depărtare involuntară dar nesfirşit de voluptoasă a maxilarelor.

          Apoi erau cuvinte legate de Dumnezeu pe care nu le-nţelegeam, şi mi-era ruşine să cer lămuriri. Cînd recitam Îngeraşul de pildă, prima propoziţie mă vîra într-o ceaţă cumplită: „Îngerîngeraşul meu, ce mitea la Dumnezeu…” – mă-ntrebam tot timpul ce naiba face, bănuiam că probabil mă pîrăşte Lui, îi dă raportul, şi de-aia nu puteam avea încredere deplină în el. Nenea Augustin, tatăl naşei Mimi, a devenit într-o zi “robul lui Dumnezeu” şi-apoi a dispărut definitiv. Am fost atunci seara la ei acasă, unde era altfel decît de obicei – linişte şi un miros greu, apăsător. Cunoşteam mirosul ăla dar n-am zis nimic, Tanti s-ar fi supărat să audă că pute ca la biserică. Nenea Ionică o ţinea în braţe pe naşa Mimi, care plîngea de parcă ar fi trebuit să meargă la cămin. Mama a început şi ea să se smiorcăie cînd i-a văzut, “Vai de mine, Mimişorule!”. M-am plimbat ca de obicei prin toate camerele şi l-am găsit pe nenea Augustin întins pe patul lui, dormind cu costumul pe el. Capul chel îi sclipea frumos de la o lumînare ce ardea pe noptieră – probabil o aprinsese cînd se luase curentul, să nu stea pe întuneric, şi-apoi adormise. Mi-era drag bătrînul, în ochii lui recunoscusem acea înţelegere pe care-o ştiam de la femeia de serviciu din scara blocului, îmi vorbea tot timpul serios şi nu făcea glume prosteşti. N-aş  fi vrut să-l deranjez, aşa că am încercat să ies, dar au venit cu toţii după mine şi de cum intrau în cameră se apucau să plîngă în hohote. De vorbit vorbeau în şoaptă, deşi am auzit pe cineva zicînd că de-acum nu-l mai poate deranja nimeni – asta părea adevărat, nenea Augustin dormea mai departe, dar ştiam că poate se preface cum făceam şi eu de multe ori. Tata s-a aplecat şi mi-a spus la ureche că bătrînul murise dar nu l-am băgat în seamă, vorbele lui miroseau deja a ţuică de prune. Eram oricum concentrat să aud ce bolboroseşte Tanti: se ruga lui Dumnezeu să-l primească alături pe robul Lui, Augustin, apoi a încercat s-o convingă pe naşa Mimi că rezolvase asta, un loc pe partea dreaptă. Mă durea deja capul de la atîtea contradicţii, nu-nţelegeam de ce nu vorbesc ca lumea dacă oricum pe nenea Augustin nu-l deranjează, de ce vorbesc despre el ca şi cînd n-ar fi acolo, de ce se supără şi plîng dacă el urma să plece în Rai, unde ne doream cu toţii să ajungem. Şi-apoi mai acoperiseră şi oglinzile de la dulap cu feţe de masă, de parcă le-ar fi fost ruşine să se vadă în ele. Am mers în sufragerie şi fiindcă nu mă vedea nimeni am mîncat o prăjitură de pe un platou, apoi m-am aşezat pe un fotoliu şi am adormit. A doua zi nu-mi răsuna în cap decît cuvîntul “rob”. Mi se părea că-i vorba de ceva mic şi rotund, dar ăla ştiam că e „bob”, totuşi parcă şi „rob” avea ceva mic, de furnică. Şi-n dosul cuvîntului ăstuia s-a ascuns nenea Augustin, pe care nu l-am mai văzut niciodată

          Celui mai mare pericol însă nici măcar nu-i puteam pronunţa numele. N-avem voie, aşa mi-a spus Tanti. Era duşmanul lui Dumnezeu, cineva rău, necurat şi spurcat, deşi fusese cîndva înger. Se răzvrătise însă şi-a trebuit încuiat sub pămînt, în iad. Numai că uneori mai iese de-acolo ca să-i prostească pe oameni, să le ia sufletele şi să le ducă acolo jos, unde le chinuie. Afllasem de el întîmplător, ascuns sub masa din bucătărie, unde localizasem în modelul linoleumului un circuit de formula 1, blocat sistematic şi enervant de papucii maică-mii. Discuţia ei cu Tanti dintr-o seară m-a captivat ca pe orice om sensibil la rău, deschizîndu-mi ochii asupra pericolului. Am ascultat aşadar şi-am cîntărit argumentele raţionale şi destul de subţiri ale mamei, care afirma că “Nu există drac!”, şi pe cele înfricoşate dar de netăgăduit ale lui Tanti, care-a avut şi ultimul cuvînt: “Vai, doamnă, cum să nu existe, nu-l mai pomeniţi seara în casă!!”. Aşa că am devenit circumspect, pîndind să-i surprind mişcarea în dosul oricărei umbre, să-i văd ochii aprinşi în întuneric. Deşi nu i-am zis mamei, l-am identificat complet cu Bau-Bau, cel care mă făcea să dorm la prînz, cînd nu-mi era somn. “Cioc-cioc, bătea mama în perete, i-auzi, cine vine!? Bau-bau!!!” şi nu mai mişcam, înţepeneam – adormeam îngrozit, fugind dintr-o lume în care de după perete mă pîndea dracul gol, făcut din cheaguri de sînge şi cu coarne alburii, cum îl văzusem într-o carte de-a lui Tanti. Ziua mai mergea, dar seara alergam ca un bezmetic prin casă cu ochii închişi şi aprindeam toate luminile înainte de-a avea curajul să privesc în jur. Cînd ne-apuca seara la bunica şi veneam acasă pe întuneric, ţinut de mîini de-ai mei, priveam mereu în urmă, să nu ne ia cumva prin surprindere. Refuzam să cobor cu Tanti în pivniţă, unde ţineam tricicleta, invocînd orice pretext, pentru că frica e ruşinoasă. Cel mai rău era însă că-i aflasem numele şi, tocmai fiindcă nu trebuia rostit, nu mă puteam abţine s-o fac. Încercam să nu mă gîndesc, apoi dintr-o dată ziceam în gînd “dracu’” şi groaza mă invada, mai să mă scap în pantaloni, priveam paralizat împrejur să văd unde s-a ivit. Tata şi mama îl pomeneau tot timpul, ziceau de unele lucruri să i le dea lui, i-am auzit chiar spunindu-şi “Baga-s-ar dracu-n sufletu tău!” şi m-am cutremurat, Tanti zicea atunci că necuratul se bucură, “uite-aşa-şi bate pumnii de bucurie!” Aşa că seara, după ce mă băgam în pat şi ziceam Îngeraşul, îl rugam pe Dumnezeu să mă apere de cel rau, de cel necurat, de… de… de DRACU’, Doamne iarta-mă, Doamne apară-mă!

La patru ani, cînd alţii încă gînguresc fericiţi cu balele curgîndu-le pe piept, am decis să-ncep o viaţă nouă – aveam deja ceva de lăsat în urmă, un trecut de care vroiam să fug. Am reuşit să scap definitiv de cămin în urma unei suite complexe de rugăminţi, argumente, urlete şi şantaje dintre cele mai josnice. Înţelegătoare, mama mi-a făcut cadou la aniversare o geantă mică de grădiniţă cu Donald Răţoiul, în care încăpeau la fix un sandwich, două Matchbox-uri cu suspensie bună şi o sticlă mică cu ceai. Ceaiul e primul meu viciu, cu care-am înlocuit de la bun început laptele fără de care nici-un-copil-nu-se-dezvoltă-normal – în schimbul proteinelor esenţiale îmi oferea o senzaţie de relaxare şi bună dispoziţie indispensabilă în condiţii de stres. “Aici nu mă cunoaşte nimeni, am să-ncerc să par normal!” mi-am spus în faţa Grădiniţei nr. 2 de pe strada Lungă şi am intrat ţinînd-o pe mama de mînă, hotărît să nu fac scandal. În vreme ce ea se întreţinea cu educatoarea de la grupa mijlocie, mi-am amintit ceva şi am extras subtil biberonul de pe sticla cu ceai. “Probabil că toţi s-ar amuza pe seama mea, m-ar dispreţui!”, aşa că l-am pus în buzunar şi-am încercat pe loc să beau direct din sticlă, privind-o pe educatoare prin filtrul verde-maroniu. Am constatat prost dispus că-mi zîmbeşte, încercînd să stabilească o comunicare, în plus m-am înnecat şi-am tuşit, pătîndu-mi hainele. Cînd au terminat discuţia am lasat-o pe mama să plece fără mine, nevenindu-i să creadă că nu plîng şi nu alerg după ea, am rămas acolo liniştit, hotărît să-mi asum un rol dificil. Încă din prima zi am învăţat să-mi leg singur şireturile şi să folosesc batista în locul mînecii, gîndindu-mă că mi-e de folos orice mă poate face să nu iesi în evidenţă, pentru că altfel încep întrebările supărătoare. Vroiam să fiu lăsat în pace, aşa că-n lunile care-au urmat am învăţat cu rîvnă poezii stupide, mi-am impus să joc Iepuraş în iarbă, să accept colaborări în edificarea unor măreţe turnuri din cuburi, am decupat, lipit, colorat – participam la toate acele activităţi menite să-mi descopere aptitudinile, dovedind o fire comunicativă, uşor irascibilă, şi multă îndemînare. Peste un singur lucru n-am reuşit să trec: acea pudoare inexplicabilă în virtutea căreia inventam mii de trucuri ca să nu fac sport în chiloţi negri şi maio alb ci în trening. În timpul iernii am profitat de Tanti făcînd-o să-mi cumpere în fiecare dimineaţă, de la un chioşc din drum, cîte-o gumă de mestecat în formă de ţigară, din care scoteam nori de fum în aerul îngheţat. Apoi, în primele zile însorite de primăvară, o convingeam să mai stăm puţin în faţa grădiniţei, la plecare, pentru a urmări ce se-ntîmpla peste drum, în curtea cu platani a Casei Pionierilor. De cîteva ori am asistat astfel la un spectacol magic, care-mi tăia respiraţia: camuflat într-un grup de copii, un înger bătrîn lansa avioane de carton care pluteau nesfîrşit printre crengile înmugurite. Înţelegîndu-i nevoia de intimitate nu l-am arătat niciodată cu degetul, deşi oricum nu m-ar fi luat nimeni în seamă. Iar în ziua în care un avion decolat din mîna lui a survolat gardul şi-a aterizat pe şosea, riscînd să fie strivit sub roţile maşinilor, m-am smucit tare din mîna lui Tanti şi-am alergat stîrnind o vijelie de claxoane, ţipete şi înjurături, am apucat bucata aia de lemn şi carton şi-apoi, recuperînd o Tanti îngrozită (“Vai, dacă află Domnu’ ne pune pe foc pe-amîndoi!”), am tîrît-o pînă acasă, unde-am ascuns bine minunea. O scoteam în fiecare după-masă din dosul unui vraf de dicţionare foarte grele, o studiam atent, o pipăiam, o miroseam. Niciodată însă n-am încercat s-o fac să zboare, asta ar fi fost prea mult.

          Primul an de grădiniţă a trecut fără ca cineva să mă privească ca pe un marţian, aşa c-am crezut că scăpasem, reuşind să mă integrez. La sfîrşitul vacanţei m-am întors acolo fără nazuri, chiar bucuros. În clipa în care educatoarea a intrat pe uşa clasei ţinînd de mînă o fetiţă necunoscută am simţit însă un fel de ameţeală de rău augur. Ne-a prezentat-o tuturor pe Ioana, noua noastră colegă – era tare drăguţă, cu părul negru tăiat scurt, dar aşa încît să se vadă că e cîrlionţat, şi ochii mari, întunecaţi. Nu m-am lăsat înşelat, avea acea perfecţiune care-i trăda natura demonică, şi din prima secundă am fost sigur că, într-un fel sau altul, venise după mine. Am încercat încă, absurd, să mă ascund, mai speram să scap – o evitam pe cît posibil, n-o priveam decît pe furiş, niciodată direct în ochi, nu i-am vorbit deloc. Misiunea ei nu presupunea însă prea multe cuvinte şi în ziua în care, în hărmălaia de pe covor, cineva m-a cuprins cu braţele din spate ţinîndu-mă într-un arc de oţel, nu m-am gîndit deloc cine poate fi, ştiam prea bine că liniştea se sfîrşise. Am încercat ce-i drept să mă lupt, dar cu forţa care-o mobiliza pe ea nu mă puteam pune. M-a răsturnat calm pe spate şi printr-o mişcare agilă s-a caţărat deasupra, m-a încălecat peste piept şi mîinile ei le-au dus încet pe ale mele în poziţia tuş. Ce-a urmat apoi îmi amintesc neclar, o imagine deformată de filtrul tremurător şi sărat al lacrimilor de furie şi neputinţă, zbaterea aceea nesfirşită sub buzele ei care le-au căutat pe ale mele pînă le-au găsit şi-au început să le guste, apoi să le frămînte ca să le simtă mai bine gustul, sorbindu-mi odată cu respiraţia toată voinţa de-a mă opune, transmiţîndu-mi un mesaj secret, cutremurător. Şi pentru ca el să-mi intre bine în cap, lucrul ăsta sa-ntîmplat apoi zi de zi. Înfrînt şi siluit, mozolit prelung sub privirile apatice ale educatoarei şi, am aflat mai tîrziu, cu acordul binevoitor şi amuzat al părinţilor înştiinţaţi la timp, treceam rapid prin tot felul de stări, de la repulsie şi furie – ştiu ca mi-am dorit mult s-o pot ucide pe mica bestie – pînă la o plăcere absurdă rezultată din epuizarea mea fizică şi morală şi din moliciunea şi umezeala victorioasă a buzelor ei. Iar idioţii de adulţi nu puteau decît să glumească pe seama precocităţii noastre, privind ca-ntotdeauna fără să vadă, scăpîndu-le grozăvia felului în care destinul mă tăvălea cu mîini mici şi experimentate pe podeaua grădiniţei, gîfîind extaziat şi subliminal un singur cuvînt: sex, sex, sex… Iar apoi, într-o duminică de sfintul Ion în care mîncam cu poftă cîrnaţi afumaţi şi beam bere dintr-un pahar de ţuică în cinstea lui, bunicu-meo a trebuit să facă acea greşeală care aproape m-a ucis, sufocat de ruşine şi furie, cînd, trăgîndu-le cu ochiul celorlalţi m-a întrebat hîtru: “Şi zi, Mihăiţă, cum de-ţi place la grădiniţă? Io-am auzit c-ai acolo o gagică!”

După trei ani feţele stupide, deja familiare, ne opresc pe stradă ca să remarce creşterea mea vizibilă şi asemănarea tot mai pregnantă cu cel care se întîmplă să mă ţină de mînă.

După trei ani cunosc deja mai multe cuvinte decît majoritatea copiilor şi cîteva senzaţii în plus – frica şi ruşinea, punctate de o linişte suspectă, stranie: îmi car scăunelul lîngă fereastră şi mă urc pe el ca să privesc cîteva minute copiii care se joacă în spatele blocului, apoi mai departe, oraşul înspre unde stă bunica şi, departe de tot, dealul roşu de atîtea apusuri. Acelaşi soare mare, roz-portocaliu, pe care mi-l amintesc din prima clipă a vieţii mele, se strecoară acum, printr-o fantă imposibil de distins între violetul luminos al cerului şi acela mai întunecat al dealului. Această dispariţie inexplicabilă, căci nu sînt una dintre fiinţele alea întrebătoare, îmi dă o stare de frămîntare calmă urmată de un fel de transă, de o desprindere de realitate din care mereu cineva mă aduce înapoi.

După trei ani mă trezesc în fiecare dimineaţă mult prea devreme, în întuneric. Ochii mei s-au obişnuit deja să distingă culorile conţinute în negru, să deosebească formele foşnitoare ale realităţii de cele care nu fac zgomot deci nu există. Pentru că-n beznă cel mai bine se poate auzi. Îl aud pe tata tuşind şi scuipînd în chiuvetă, curăţindu-se de tabac şi de gustul ăla coclit care deocamdată mi-e atît de străin. După un timp trîntind oala în care fierbe cafeaua. O uşă se deschide foarte aproape şi se aprinde lumina la baie. Toate întrerupătoarele de curent sună altfel. O aud pe mama spălîndu-se pe mîini, pe faţă, pe dinţi. Mama şi tata dorm în camere separate şi se spală în băi diferite, asta le oferă timpul de pregătire pentru confruntarea din bucătăria unică. Şi, fără înger, prima trompetă a războiului: “Păi bine, boule, în halul ăla se vine seara acasă?”, urmată imediat de glasurile de corn ale tuturor reproşurilor. Prima ripostă, vocea groasă a tubei hîrîind, urlînd şi acuzînd la rîndul ei ca să se apere. Într-un ritm alert se dezlănţuie întreaga fanfară a iadului conjugal, nepăsătoare la copii, vecini, ore de linişte sau Dumnezeu. Alămuri reci, întortocheate ca mintea, vocea cea mai înaltă spărgîndu-se fără a reuşi să plîngă. Totul se amestecă haotic în capul meu, prins parcă în bătaia cinelurilor, vuind încă mult timp după ce uşa trîntită de taică-meo a pus un punct mare şi negru neînţelegerii.

Nu-mi amintesc cum am căpătat obiceiul de a-mi freca tălpile între ele cînd sînt agitat, dar în momentele astea cred că le-aş putea încinge suficient ca să dau foc pătuţului. De fapt o cuşcă cu gratii de lemn, de care colţurile păturii trebuie legate ca să nu mă descopăr – nu-nţelege nimeni de ce mă foiesc toată noaptea. Împart camera cu Tanti, care are grijă de mine de cînd m-am născut şi pe care tata o strigă „Silvie!”. E o femeie măruntă care se roagă în fiecare dimineaţă în genunchi, cu rozarul ei de fostă călugăriţă în miini, printre altele şi pentru iertarea familiei mele, care ar putea stîrni urgia cerului. Nu ştie că o observ. Cînd termină cu rugăciunile se ridică să-şi pieptene părul lung şi prin cămaşa de noapte descheiată îi zăresc sînii căzuţi. Sînt albi ca laptele, la fel ca părul şi cămaşa lungă – o fiinţă pe de-a-ntregul strălucitoare în întuneric, care nu-nţeleg cum poate deveni atît de cenuşie în timpul zilei. Îşi împleteşte părul într-o coadă lungă şi subţire, din care face un melc pe care-l ascunde sub batic, apoi îşi ia într-o ordine complicată fustele şi bluzele. Cînd termină în cameră e deja o lumină jilavă, îngheţată, care-mi spune că nu mai e mult pînă-n momentul în care lumea o să se prăbuşească în capul meu plin de prostii. Nu funcţionează nimic, nu reuşesc nici să adorm cu iluzia că am să mă trezesc altundeva, nici să-mi opresc tremurul şi să-mi fac curaj. Şi, chiar cînd simt că nu mai pot şi-o chem încet pe Tanti să-i şoptesc la ureche teama mea, singura mea rugăciune, uşa se deschide şi ne inundă o lumină de 60 de waţi şi vocea maică-mii „Hai, treziti-vă, că-i 7!”

Nu mă smiorcăi, plîng si urlu în toata regula din cauza lipsei ăsteia de comunicare. Refuz categoric să fiu ridicat din pat, îmbrăcat cu de-a sila, vreau să rămîn acasă cu Tanti, şi ea vrea asta! De ce să fiu tîrît de mînă pe scări în jos, apoi de-a lungul unor alei înguste, către căminul ăla care duhneşte a pişat şi mîncare gătită în poloboace, cu camerele alea colcăind de copii şi educatoarele în halate groase, cu uşa întredeschisă a băii prin care se zăresc 100 de oliţe aliniate la perete, pe care le vom vizita în grup… Ce-am făcut ca să fiu închis aici în fiecare dimineaţă? De ce trebuie sa fiu curajos ramînînd aici, cu „toţi copiii”? Nu, nu vreau să mă joc cu ei (uite la ăla, îi atîrnă mucii, acuma o să-i înghită…) şi n-am nici un chef să cîntăm în cor la baie „Cu săpun mă spăl şi cu apă rece…”. Nu mai vreau să am de-a face cu bucătăreasa aia periculoasă, cu o bonetă cît toate zilele pe capul ei gras şi urît, nu-mi trebuie grisul ei cu zahăr ars şi nici ceaiul de zahăr ars. Nu vreau să mai număr secundele pînă veniţi să mă luaţi, îngrozit că-ntr-o bună zi n-o să ajungeţi la timp şi atunci o să fiu dezbrăcat, pus într-o pijama plină de găuri şi culcat de prînz într-un pătuţ pătat, care se deschide din perete. Sau n-o să mai veniţi deloc! Vă rog, am o mie de motive ca să nu ramîn aici, nu mă faceţi să mărturisesc adevărul, nu pot recunoaste că am, uite, aproape patru ani şi mi-e frică de cămin, n-aţi înţelege de ce, aşa cum nu-nţeleg nici eu!

După trei ani nu pot face încă nimic ca să alung păsările din casă, să îngrop securea războiului sub parchetul din sufragerie şi să aprind calumetul, instaurînd pacea si buna întelegere, înfrăţind leul cu mielul întru iubirea pe care o port în mine. Părinţii mei nu o pot simţi, au nasurile pline de muci, ochii de bîrne şi urechile astupate cu pămînt. Ei nu mă iubesc şi nu-mi iau în seamă iubirea. Dacă ar face-o ar înceta, s-ar iubi şi ei şi ne-am privi în ochi fericiţi, lăcrimînd de emoţie. În schimb mama mama mă ia în braţe tremurînd, epuizată, şi mă strînge tare. Mă mîngîie delirant şi mă pupă, udîndu-mă cu lacrimile care-i curg pe obraji. Cînd iubirea pentru mine nu-i scapă din vedere mă alintă ca toate mamele, transformîndu-mă într-un handicapat. Iar taică-meo, de la care aştept încă poveştile tribului şi tainele bărbăteşti ale războiului, mă ia şi el uneori în braţe ca să-mi sufle în faţă damful orgiastic al iubirii lui: “Eşti lumina ochilor mei!”.

Să te dai pe tobogan înseamnă curaj, îmi luasem avînt, hotărît să mă arunc cu capul înainte, dar m-au oprit – în ultima clipă o mînă în cauciuc alb m-a apucat de picior, ridicîndu-mă în aer ca pe un trofeu, iar perechea ei m-a pleznit lipicioasă peste fund. Pe fereastră se vedea un cerc mare, portocaliu, care mi-a plăcut. În schimb mama n-a fost încîntată cînd i-am fost prezentat, a-nceput să plîngă. Arătam bine, eram roşu ca vinul iar părul negru, destul de lung, îmi începea imediat deasupra sprîncenelor. M-a întristat uşurinţa cu care taică-meo s-a grăbit să-mi nege unicitatea “Lasă, aşa-s toţi copiii…” pentru a calma izbucnirea isterică a maică-mii, datorată numai şi numai oboselii “Tu nu vezi cît îi de urîîît !?”. Peste o săptămînă, cînd am descins la domiciliu, a fost rîndul lui frate-meo să se dezică de mine. “Ştie să joace fotbal?”, l-a intrebat pe tata şi, deşi îl priveam transfigurat de iubire, după ce-a aflat răspunsul s-a îndepărtat trist, pocnindu-şi mingea de parchet, cu dezamăgirea întipărindu-i-se încet pe faţă.

Aveam o voce bună şi-mi plăcea s-o folosesc din plin, de cîte ori simţeam că o să se întîmple ceva. Pentru că detectam acele modificări subtile din atmosfera apartamentului nostru înainte ca părinţii să-nceapă să azvîrle gheaţă pe ochi şi să scoată flăcări pe gură. Legat într-o cămaşă de forţă pufoasă, nu puteam să fac altceva decît să urlu şi să-mi dau ochii peste cap pînă cînd unul dintre ei mă ridica în braţe şi apoi să-l ghidez cu îndemnuri scurte spre o zonă mai calmă, departe de celălalt, unde mă linişteam. Mai ţipam după ce mă plictiseam să privesc ore în şir tavanul de deasupra pătuţului sau cînd deasupra mea se aplecau feţe tîmpite care se-ncăpăţînau să mă vadă ca pe un colaj din pozele decupate ale părinţilor. Cel mai tare zbieram însă pentru că toţi se prefaceau că nu văd acea menajerie înaripată din casă, corbii neînţelegerii şi urii, vulturii descărnaţi atraşi de hoitul iubirii, păsările tăioase ale singurătăţii de familie. Nu-nţelegeau de ce mi se dilată şi întunecă dintr-o dată pupilele brodate pe verdele irişilor, preferau să creadă că eu am o problemă.

Exista totuşi un om care părea să priceapă ceva din frămîntările mele. În fiecare dimineaţă cînd făceam baie pe masa din bucătărie femeia de serviciu din scara blocului suna la uşa noastră, cerîndu-i mamei să-i umple găleata. În apa îngheţată de la robinet mama îi amesteca un pic din apa încălzita pe sobă pentru mine. Nu ţipam pentru asta, aprobam în tăcere. Îmi dădeam seama că ştie, în timp ce mama se ocupa de găleată dădea din mîini deasupra mea ca o maimuţă mare şi blîndă ca să alunge zvîrcolirea aia insuportabilă de aripi şi zîmbea tot timpul. Mai tîrziu aveam să observ că se hlizeşte şi cînd mătură şi spălă scările, că e la fel de îndatoritoare cu vecinii care nu-i spun bună ziua ca şi cu cei ca mama, care o tratează omeneşte, că le zîmbeşte tuturor ca o idioată, de parcă n-ar atinge-o toate astea. Atunci însă ramînea înţepenită în uşa bucătăriei să mă vadă despuiat, spălat, pudrat şi îmbrăcat – mă susţinea din priviri şi eu mă agăţam de ochii ei. Aproba grija mea de a-mi ţine pumnii în permanenţă strînşi şi repeta cu încăpăţînare acelaşi cuvînt pe care nu-l înţelegeam decît noi doi: “Box”. Era un nume, primul meu nume care-nsemna ceva pentru că pornea de la mine, şi totodată un îndemn stăruitor. Mă-ncuraja cu ardoare, ca un antrenor din colţul ringului, pentru că-ntr-un fel sau altul îşi dădea seama că eram gata să abandonez înainte de-a începe meciul. De fapt fusesem pe punctul de-a renunţa încă din prima noapte, cînd văzusem pe fereastra maternităţii stelele desenînd pe un cer întunecat de septembrie o mulţime de forme, printre care chipul îndoielnic al unui Dumnezeu, un zmeu cu coadă şi mai multe care de luptă răsturnate. Întreaga zădărnicie a lumii, pentru care n-aveam pe-atunci nevoie de magi ca să mi-o traducă.

După douăzeci şi şase de ani a fost nevoie însa de un astrolog de duzină ca să-mi amintească toată frumuseţea terifiantă a acelei nopţi, pentru că memoria mi se stinsese. “Vedeţi, spunea astroloaga universitară Elta, astrograma dumneavoastră este puţin atipică. Hai, Iulia, să vezi ceva! Aşa ceva n-am mai întîlnit, dar asta nu trebuie să vă îngrijoreze. Vedeţi, aceasta este harta cerului în momentul naşterii dumneavoastră, care v-a determinat întreaga personalitate. Vedeţi, cercul este împărtit in 12 căsuţe, care sînt responsabile fiecare de una sau mai multe trăsături: prima e căsuţa eu-lui dumneavoastră, a personalităţii, a doua a muncii şi banilor, a treia a comunicării şi celor apropiaţi, a patra a căminului şi familiei, şi aşa mai departe. Acum să vedem dispoziţia planetelor în căsuţe, care arată cît de marcată este o anume trăsătură… vedeţi, în căsuţa a cincea, care este cea a creaţiei, aveţi luna, care este un semn instabil, fragil. În căsuţa a şasea…” „Ce reprezintă căsuţa a opta?”, am intrebat-o. „Imediat, căsuţa a şaptea, în care la dumneavoastră se afla Jupiter, o planetă grea, e responsabilă de contracte si căsătorie… Ceea ce e ciudat, sau extraordinar, depinde cum priviţi lucrurile, e că la dumneavoastră sînt cinci, ba nu, şase planete sînt grupate în casuţa a opta. Vezi, Iulia? Dar soarele este în căsuţa a unsprezecea, ceea ce mai echilibrează puţin totul. Nu trebuie să vă faceţi griji, sînteţi o persoană intuitivă, nu, vreau sa spun că vă bazaţi mai mult pe intuiţie decît pe raţiune, nu-i asa? Ceea ce-nseamnă că aţi putea fi un foarte bun detectiv, de exemplu.” „Vă rog, ce-nseamnă căsuţa a opta?”, am întrebat din nou, simţind c-o să-mi pleznească ceva înăuntru. „Căsuţa a opta, n-am mai văzut niciodată aşa ceva, şase planete în căsuţa a opta, domnule, căsuţa a opta e căsuţa sexului, a visului şi a morţii!”

Tremuram puternic cînd am iesit în stradă sprijinindu-mă de braţul Manuelei, cu o broşură intitulată Hrana vie în mînă. Îmi simţeam bătăile neregulate ale inimii în gît şi aveam senzaţia că se scurge energia din mine, ştiam că trebuie să vină. Deşi, la drept vorbind, nu aflasem nimic nou. Aveau să-mi trebuiască însă încă doi ani ca să-nţeleg asta, pentru a-mi recăpăta amintirile spulberate, făcute ţăndări, inclusiv acea viziune limpede a începutului: o bucătărie cromată, luminată albastru de spoturi mascate, muzică în surdină, un pahar cu vin roşu pe jumatate golit şi Dumnezeu pregătindu-mi tortul. Ăla pe care, deşi n-am apucat să-l gust, l-am simţit de multe ori că-mi stă în gît. Doisprezece farfurii din porţelan alb cu o dungă simplă, albastră pe margini şi linguriţele stau pregătite alături. Dumnezeu lucrează cu daruire. În transă şi totuşi hotărît, cu mişcări precise, “la taille gastronomique directe”. Nu retuşează, nu bibileşte. Acum e pe sfirşite. A glazurat cu friscă eterică şi mai are de ornat cu bomboane, de lumînarele încă nu poate fi vorba, abia peste un an, una, acolo, dar asta nu mai e treaba lui. Scoate dintr-o pungă de hîrtie un pumn de bombonele colorate şi priveşte dus pe gînduri cercul alb, impecabil, căutînd un model, apoi scutură din cap. Cu ochii mijiţi, părînd că rînjeşte, face gestul. L-am văzut într-o poză din Beaux Art pe Tápies făcînd acelaşi gest de şaman, de jucător de zaruri: azvîrlind. Şi bomboanele se învîrt în aer încet, străluminate, huruind. Gata!