Blogul in tihna se termina aici –
in ceea ce ma priveste cand voi decide sa mai fac un blog va voi anunta aici.


In the home stretch – Robert Frost

SHE stood against the kitchen sink, and looked
Over the sink out through a dusty window
At weeds the water from the sink made tall.
She wore her cape; her hat was in her hand.
Behind her was confusion in the room,
Of chairs turned upside down to sit like people
In other chairs, and something, come to look,
For every room a house has—parlor, bed-room,
And dining-room—thrown pell-mell in the kitchen.
And now and then a smudged, infernal face
Looked in a door behind her and addressed
Her back. She always answered without turning.

“Where will I put this walnut bureau, lady?”
“Put it on top of something that’s on top
Of something else,” she laughed. “Oh, put it where
You can to-night, and go. It’s almost dark;
You must be getting started back to town.”
Another blackened face thrust in and looked
And smiled, and when she did not turn, spoke gently,
“What are you seeing out the window, lady?”

“Never was I beladied so before.
Would evidence of having been called lady
More than so many times make me a lady
In common law, I wonder.”

“But I ask,
What are you seeing out the window, lady?”

“What I’ll be seeing more of in the years
To come as here I stand and go the round
Of many plates with towels many times.”

“And what is that? You only put me off.”

“Rank weeds that love the water from the dish-pan
More than some women like the dish-pan, Joe;
A little stretch of mowing-field for you;
Not much of that until I come to woods
That end all. And it’s scarce enough to call
A view.”

“And yet you think you like it, dear?”

“That’s what you’re so concerned to know! You hope
I like it. Bang goes something big away
Off there upstairs. The very tread of men
As great as those is shattering to the frame
Of such a little house. Once left alone,
You and I, dear, will go with softer steps
Up and down stairs and through the rooms, and none
But sudden winds that snatch them from our hands
Will ever slam the doors.”

“I think you see
More than you like to own to out that window.”

“No; for besides the things I tell you of,
I only see the years. They come and go
In alternation with the weeds, the field,
The wood.”

“What kind of years?”
“Why, latter years—
Different from early years.”
“I see them, too.
You didn’t count them?”
“No, the further off
So ran together that I didn’t try to.
It can scarce be that they would be in number
We’d care to know, for we are not young now.
And bang goes something else away off there.
It sounds as if it were the men went down,
And every crash meant one less to return
To lighted city streets we, too, have known,
But now are giving up for country darkness.”

“Come from that window where you see too much for me,
And take a livelier view of things from here.
They’re going. Watch this husky swarming up
Over the wheel into the sky-high seat,
Lighting his pipe now, squinting down his nose
At the flame burning downward as he sucks it.”

“See how it makes his nose-side bright, a proof
How dark it’s getting. Can you tell what time
It is by that? Or by the moon? The new moon!
What shoulder did I see her over? Neither.
A wire she is of silver, as new as we
To everything. Her light won’t last us long.
It’s something, though, to know we’re going to have her
Night after night and stronger every night
To see us through our first two weeks. But, Joe,
The stove! Before they go! Knock on the window;
Ask them to help you get it on its feet.
We stand here dreaming. Hurry! Call them back!”

“They’re not gone yet.”

“We’ve got to have the stove,
Whatever else we want for. And a light.
Have we a piece of candle if the lamp
And oil are buried out of reach?”
The house was full of tramping, and the dark,
Door-filling men burst in and seized the stove.
A cannon-mouth-like hole was in the wall,
To which they set it true by eye; and then
Came up the jointed stovepipe in their hands,
So much too light and airy for their strength
It almost seemed to come ballooning up,
Slipping from clumsy clutches toward the ceiling.
“A fit!” said one, and banged a stovepipe shoulder.
“It’s good luck when you move in to begin
With good luck with your stovepipe. Never mind,
It’s not so bad in the country, settled down,
When people ’re getting on in life, You’ll like it.”
Joe said: “You big boys ought to find a farm,
And make good farmers, and leave other fellows
The city work to do. There’s not enough
For everybody as it is in there.”
“God!” one said wildly, and, when no one spoke:
“Say that to Jimmy here. He needs a farm.”
But Jimmy only made his jaw recede
Fool-like, and rolled his eyes as if to say
He saw himself a farmer. Then there was a French boy
Who said with seriousness that made them laugh,
“Ma friend, you ain’t know what it is you’re ask.”
He doffed his cap and held it with both hands
Across his chest to make as ’twere a bow:
“We’re giving you our chances on de farm.”
And then they all turned to with deafening boots
And put each other bodily out of the house.
“Goodby to them! We puzzle them. They think—
I don’t know what they think we see in what
They leave us to: that pasture slope that seems
The back some farm presents us; and your woods
To northward from your window at the sink,
Waiting to steal a step on us whenever
We drop our eyes or turn to other things,
As in the game ‘Ten-step’ the children play.”

“Good boys they seemed, and let them love the city.
All they could say was ‘God!’ when you proposed
Their coming out and making useful farmers.”

“Did they make something lonesome go through you?
It would take more than them to sicken you—
Us of our bargain. But they left us so
As to our fate, like fools past reasoning with.
They almost shook me.”

“It’s all so much
What we have always wanted, I confess
It’s seeming bad for a moment makes it seem
Even worse still, and so on down, down, down.
It’s nothing; it’s their leaving us at dusk.
I never bore it well when people went.
The first night after guests have gone, the house
Seems haunted or exposed. I always take
A personal interest in the locking up
At bedtime; but the strangeness soon wears off.”
He fetched a dingy lantern from behind
A door. “There’s that we didn’t lose! And these!”—
Some matches he unpocketed. “For food—
The meals we’ve had no one can take from us.
I wish that everything on earth were just
As certain as the meals we’ve had. I wish
The meals we haven’t had were, anyway.
What have you you know where to lay your hands on?”

“The bread we bought in passing at the store.
There’s butter somewhere, too.”

“Let’s rend the bread.
I’ll light the fire for company for you;
You’ll not have any other company
Till Ed begins to get out on a Sunday
To look us over and give us his idea
Of what wants pruning, shingling, breaking up.
He’ll know what he would do if he were we,
And all at once. He’ll plan for us and plan
To help us, but he’ll take it out in planning.
Well, you can set the table with the loaf.
Let’s see you find your loaf. I’ll light the fire.
I like chairs occupying other chairs
Not offering a lady—”

“There again, Joe!
You’re tired.”

“I’m drunk-nonsensical tired out;
Don’t mind a word I say. It’s a day’s work
To empty one house of all household goods
And fill another with ’em fifteen miles away,
Although you do no more than dump them down.”

“Dumped down in paradise we are and happy.”

“It’s all so much what I have always wanted,
I can’t believe it’s what you wanted, too.”

“Shouldn’t you like to know?”

“I’d like to know
If it is what you wanted, then how much
You wanted it for me.”

“A troubled conscience!
You don’t want me to tell if I don’t know.”

“I don’t want to find out what can’t be known.

But who first said the word to come?”

“My dear,
It’s who first thought the thought. You’re searching, Joe,
For things that don’t exist; I mean beginnings.
Ends and beginnings—there are no such things.
There are only middles.”

“What is this?”
“This life?
Our sitting here by lantern-light together
Amid the wreckage of a former home?
You won’t deny the lantern isn’t new.
The stove is not, and you are not to me,
Nor I to you.”

“Perhaps you never were?”

“It would take me forever to recite
All that’s not new in where we find ourselves.
New is a word for fools in towns who think
Style upon style in dress and thought at last
Must get somewhere. I’ve heard you say as much.
No, this is no beginning.”

“Then an end?”

“End is a gloomy word.”
“Is it too late
To drag you out for just a good-night call
On the old peach trees on the knoll to grope
By starlight in the grass for a last peach
The neighbors may not have taken as their right
When the house wasn’t lived in? I’ve been looking:
I doubt if they have left us many grapes.
Before we set ourselves to right the house,
The first thing in the morning, out we go
To go the round of apple, cherry, peach,
Pine, alder, pasture, mowing, well, and brook.
All of a farm it is.”

tsss hey what else?

Tinitus/nu mă brusca

stau întins / nu adânc
întins pe izolir/ fără avânt
uşa de la balcon pecetluită având
mânerul răsucit până jos
– asta înseamnă
că nu se aude nimic
înăuntru e numărul 1607
pe player multă grijă în comunitate
adică 60 de minute şi un pic
în care Adam pentru că nu era
foarte strict – a pus aceeaşi melodie
şi la ’20 şi la ’67
a uitat şi acum se repetă
pe un FM
pe net.
(şi au trecut 11 ani
după atâta fetiţa ar fi pre-puberă
s-ar fi descurcat în cartier)
stau închis şi constat
că toate se rezolvă la un moment dat
oamenii reuşesc să facă lucrurile să meargă
pentru un suflet rulând pe „vinovat”
eu la cursor – învârteala lui
o cunosc şi pot varia şi pot amesteca
să fac sunetul membrană
să apese sau să îndepărteze.


Tinitus! Am spus dimineaţă
după ce a plecat fără să mă anunţe
mică frustrare/fără comuniune/dar poate
e doar demenţa care îmi trece calea.
Tinitus şi m-am obişnuit o tăietură lungă pe spate
nici cusăturile nu se pot vedea.
Tinitus acum nu mă brusca numai opreşte porcăria aia/ fire de joasă tensiune
în care mă-ncâlcesc


E parcarea lângă pâlcul de case
oamenii s-au îngrijit să facă parcare în
maşinile ajung
pe drumul neasfaltat
şi apoi foarte încet
fac curba şi se pun una lângă cealaltă
cât să poată deschide
portierele şi să scoată plase
în timpul lor a fost vineri
au tastat pe telefoane/luminile
farurilor şi căldura / confort în maşină,
grijă în comunitate
era ziua unui coleg şi numărul
locaţiei spre care i-a ghidat
dar atât de încet parchează
copii s-au dat jos înainte
dacă nu îi ţin de mânecă alunecă în şanţ
Asta mă linişteşte
Doamne ajută Deja vu


Dacă biografia mea ar conta
atunci s-ar spune că şi eu
am fost dintre persoanele care s-au pus împreună
cu altele
Asta până ce una îi va face rău celeilalte
şi atunci, din obicei
ne-am dus care încotro
crezând că o să rezolvăm sau vai de mine
or să se închidă rănile.
„Să se închidă rănile!”
şi atunci mecanismul, cu scripeţii
şi pârghiile ambalate, cu hidraulica previzibilă cu
aberaţiile minuscule
m-a adus până aici –
Pentru asta a trebuit să opresc maşina pe deal
ca apoi să o iau în jos spre pădurea
din retrovizor.
Am înşfăcat rucsacul şi fixându-l am trântit
„Acolo în pădure – se-nchide rana „–
îşi risipea mintea speranţele în jur
inundându-mi capul cu ceva gălbui şi astringent –
pentru şoferii de tir ce tărăgănau în parcare.


În partea aceasta a pământului,
cam pe unde ochii tăi, omule, dau chix.
Puţin mai încolo de
combinaţia cea mai reuşită a imaginaţiei tale –
chiar după holdele stăpânite de ierburi sau
de continuarea lor în rafalele ce se împotmolesc la gura pădurii
vântul se pierde printre copaci, din mantă în mantă
se întoarce împotriva sa pentru a se domoli –
în partea asta, în care lumina se trezeşte
înmărmurită de preaplinul în care se va disipa.
Aici m-am oprit şi o să întind cortul
o să îi agăţ vârful de zid.

Degeaba am bătut cârligul şi mai apoi am încercat
să-l înşurubez –
mortarul dintre cărămizi se fărâmiţa şi acoperea
tufele de la bază cu albeaţă.
Vroiam să rezolv toate cele .
Poate să fac un foc.
Să deschid o conservă.
Să caut de apă.
Dar le-am lăsat aşa şi m-am aşezat
o clipă pe butuc
şi am căutat printre copaci – să desluşesc
dade, dade – o să îţi prind privirea
ce cată de la o astfel de depărtare
înspre locul unde trebuia să înnoptez.


Nu cred în telepatie
Şi nici în sufletul animalelor –
Dar după ce am intrat în pădure
ca într-o nocturnă –
şi după ce am aşezat geaca lângă zid
şi am aşezat corpul pe geacă şi
am aşezat privirea printre copaci
un pui de buhă trecu chiar deasupra
se precipită nu departe între brusturi –
când am vrut să mă mişc
întoarse capul de la mine
iar gândurile se îmbulziră astfel:
„Pune un deget în apă şi o să-l storci de apă
trezeşte în tine tihna, într-o amiază oarecare, şi o să
se învolbure din părţi necunoscute până
la disconfort, până la deranjul ubicuu
articulează ceva ce dă a judecată şi zilele or să îţi
vâre sub nas nu numai opusul ci chiar
o aproximare stranie care nu are a face
cu nimic ce fu mai-nainte!”
Măi să fie lighioană – asta e pasa ta
Acum încearcă să îţi iei zborul
şi lasă-mă în pace!
Când clipeşti şi dai cu gheara peste cioc –
Ochii se învelesc în pieliţă te
scuturi la mine pentru o secunda doar pentru una.


Ce fac dacă aţipesc un pic –
tăciunii din care ar fi tăbărât fumul
continuă la câţiva metri
şi vreascurile tomnite sub mine trosnesc
la fiecare imbold.
Ceva ca o mână mai moale decât brocartul
mă agaţă şi zvârcolit dar lepădat de izbirile cugetului
mă trage înăuntru la căldură.
Ruminaţia din pâlpâire decentă
devine o ipoteză de prisos,
aranjamentul se desface în fulguraţii
de pe cealaltă lume.
Centrul se acoperă şi începe să zumzăie în odihnă.
Fără vise căci
pădurea se prelungeşte în jur
între frunze – izvorul amorţeşte-
galaxiile orchestrate în falset de ritornelă
cu voia lui Dumnezeu
vântul agită crengile
deasupra pământului unde mişună
spada pătrunzătoare
pe care veteranii o numeau


Era dintre sticlele de suc pe care apoi
le foloseşti la cafea.
Capacul ei din tablă care se desigila într-un clac.
Îmi place să îl apăs ca pe butonul de catapultă şi el să păcăne.
mă gândesc că aşa a fost conceput
şi aşa l-a purtat conveyerul până la gâtul sticlei
şi apoi printr-o raţiune l-a fixat acolo.
Era dintre sticlele în care dacă ai turnat ceaiul fierbinte
se păstrează călduţe în geantă şi îţi încălzeşte
mâna deodată.
Ea şi cu mine – în pădure
Ea şi cu mine –făceam un sample de tandreţe
Noi doi – împreună – făceam distracţie.
şi când am deschis-o
şi când am gâlgâit
şi când am lăsat-o pe iarbă.
Sticlă bondoacă Sticlă Nestle
Te reazămă pe pământ
– Lichidul prelins se bizuie zvântat pe tine acum –
Şi acceptă visul din care am ieşit cât să
trag o duşcă.
Acceptă-l pentru că încă nu s-a terminat
Eu mă-ntorc acolo doar un moment..


Uite rana şi uite bucuria eternă !
în jurul ei
apasă aerul şi o înmoaie.
Părticele cu codiţă şerpuită
se strecoară pe sub membrane şi îşi fac
ocol în moliciune,
transpiră, apoi în comerţ cu
sângele din venă
transpiră iar, aduc proteina mai aproape
se aşează pe grămăjoară
şi o îmbucă.
Printr-un mijloc foarte – dar foarte spiritual
cuceresc maldăr după maldăr
se infuzează de-a lungul fibrei
cilii se afundă în lichid,
amorţesc în ovaţii încete.

Sare de lămâie – limbă pe baterie—sfredeluş-
durerea cu stilistica ei barocă
ar fi încă un mod şi încă unul –
la infinit – Domnul se complace
în bucurie eternă
cu mine
cu rana
cu pădurea plină de liane – în care mă
înalţ şi dând din mâini
mă leagăn de la copac la copac.


din când în când prin zile –
se suflă un tunel de aer
dar pe zidurile sale explozii, explozii nenumărate.
cineva bate ritmul
şi la a doua , la a treia punctare
văd cum se îndepărtează serii şi serii
expresii la care nu mai ajung

odată am încropit ceva
am înmuiat degetul
scrumul s-a lipit de salivă
când am apăsat prea tare tubul de cenuşă s-a dezintegrat
şi s-a unit cu degetul
l-aş fi putut vârâ în gură.

– altădată am să ajung la o concluzie
şi asta nu ar fi decât o evidenţă de care
altul vrea de la început să se despartă.

-la un momentdat am să mă uit în sus
şi deasupra:
o maimuţă zburătoare
o mână bălăngănită sub coroană
o lumină oprită de corp care devine
lumină placată pe trunchi.


Am încă câte fraze – pe care
dar nu mă pot abţine –
Spune aşa:
„şi tot astfel viaţa lui
crescută din hăţişul
în nenumărate încolăciri
ici şi colo
de lucruri necurate
şi curate
trecătoare şi netrecătoare
de obiecte
de posesiune
de oameni şi
iarăşi de oameni
de cuvinte şi de peisaje
această viaţă mereu dispreţuită
şi mereu
trăită din nou”.

i remember


« Older entries