Cinematic Café – Casa Tranzit – Decembrie – Luni – ora 19

afis-cinematic2-tipar.jpg

Reclame

keep what you got

de cartier

Era odată un melc. Îl chema Bărăian fiindcă nimeni nu îndrăznea să nu se poarte politicos-bătrâneşte cu el. Avea tabieturi, îi plăcea să fie linişte, dacă ar fi putut ar fi fost genul care ascultă muzică simfonică, s-ar fi bucurat meschin de eşecurile altora şi n-ar fi suferit să fie contrazis. Bineînţeles că se mişca încet şi nu trecea niciodată mai departe de lădiţa cu nisip pentru copii din parc. Fiindcă locuia într-un parc îngrijit, într-o asociaţie de locatari bătrâni, tot aşa de respectuoşi între ei, bună dimineaţa domnule profesor, bună dimineaţa, cu copiii în străinătate, necăjiţi de astm şi neputinţă. Melcul Bărăian era mulţumit de sine şi nu se gândea niciodată cât de aproape era de-un clişeu, cât era de previzibil, de uşor de încadrat în dimineţi liniştite cu plase uşoare de cumpărături şi zgomote rare de bucătărie, cu câte un nepoţel lăsat liber în iarbă şi, în fine, cu tihna din jur.

Într-o zi, melcul Bărăian s-a căţărat, ca de obicei pe scoarţa arbustului, acolo unde şase crengi cresc încolăcite, el o urcă pe aceeaşi de când se ştie, apoi trece pe următoarea şi drept în sus pe o frunză, unde rămâne agăţat şi se leagănă plăcut, şi-l trec furnicături mici prin tot sistemul lui simplu, ganglionar.  Nu s-a gândit în viaţa lui la nimic. După ce alunecă înapoi de pe frunză nici măcar nu ţine minte plăcerea molcomă, nu anticipează cu nerăbdare, nu regretă zilele când frunza e prea alunecoasă.

Căzut de pe frunză, melcul Bărăian a eşuat într-o poşetă din rafie finuţă, agăţată pe lângă fermoar şi scămoşată pe partea fără buzunar, din interior. În poşetă se târăşte încet printre firicele de tutun, se lipesc de el, se taie într-un colţ de pastilă orbit cu ambalajul tăiat – rest de la un marlboro lights, se caţără puţin uşurat pe un pachet de ţigări, fâşâie pe un bon fiscal, mâzgăleşte ştampila, trece chinuit peste un vârf de pix trăgând burta, agaţă scame albăstrui de la alt pix scurs mai demult.

Merge înapoi pe pachetul de ţigări. Parcă-i mai bine aşa. În poşetă este întuneric, doar prin pânza rărită mai pătrunde lumină albăstruie. Îşi retrage întâi ochii, apoi corpul şi picoteşte. Din picoteală se face scuipatul ăla clar din care se face pelicula subţire. Ar vrea să scuture firicelele de tutun. Ustură puţin. Nu-i chiar aşa de rău, măcar nu-i frig.

O zguduitură şi-i înapoi în beznă. Strânge toţi patru ochii încât fac câte un pliu subţire. Se simte dintr-odată foarte obosit.  Cu corpşorul fără cusături, fără urme de apendicită, aşa perfect şi neîncercat până acum, se chirceşte în cochilie. Îşi pierde reflexele, se zgârie în margini dar asta-i face bine, o durere mică, aspră şi care trece repede, rămâne puţin mai treaz şi cu gust de fier. Se relaxează încet, scoate corpul, corniţele. Fata s-a mirat de cât de transparent poate fi, de firicelele roşii şi albastre, l-a atins pe ochi, i-a cântat să meargă la dunăre, s-a întristat puţin şi l-a aşezat în iarbă.