de cartier

Era odată un melc. Îl chema Bărăian fiindcă nimeni nu îndrăznea să nu se poarte politicos-bătrâneşte cu el. Avea tabieturi, îi plăcea să fie linişte, dacă ar fi putut ar fi fost genul care ascultă muzică simfonică, s-ar fi bucurat meschin de eşecurile altora şi n-ar fi suferit să fie contrazis. Bineînţeles că se mişca încet şi nu trecea niciodată mai departe de lădiţa cu nisip pentru copii din parc. Fiindcă locuia într-un parc îngrijit, într-o asociaţie de locatari bătrâni, tot aşa de respectuoşi între ei, bună dimineaţa domnule profesor, bună dimineaţa, cu copiii în străinătate, necăjiţi de astm şi neputinţă. Melcul Bărăian era mulţumit de sine şi nu se gândea niciodată cât de aproape era de-un clişeu, cât era de previzibil, de uşor de încadrat în dimineţi liniştite cu plase uşoare de cumpărături şi zgomote rare de bucătărie, cu câte un nepoţel lăsat liber în iarbă şi, în fine, cu tihna din jur.

Într-o zi, melcul Bărăian s-a căţărat, ca de obicei pe scoarţa arbustului, acolo unde şase crengi cresc încolăcite, el o urcă pe aceeaşi de când se ştie, apoi trece pe următoarea şi drept în sus pe o frunză, unde rămâne agăţat şi se leagănă plăcut, şi-l trec furnicături mici prin tot sistemul lui simplu, ganglionar.  Nu s-a gândit în viaţa lui la nimic. După ce alunecă înapoi de pe frunză nici măcar nu ţine minte plăcerea molcomă, nu anticipează cu nerăbdare, nu regretă zilele când frunza e prea alunecoasă.

Căzut de pe frunză, melcul Bărăian a eşuat într-o poşetă din rafie finuţă, agăţată pe lângă fermoar şi scămoşată pe partea fără buzunar, din interior. În poşetă se târăşte încet printre firicele de tutun, se lipesc de el, se taie într-un colţ de pastilă orbit cu ambalajul tăiat – rest de la un marlboro lights, se caţără puţin uşurat pe un pachet de ţigări, fâşâie pe un bon fiscal, mâzgăleşte ştampila, trece chinuit peste un vârf de pix trăgând burta, agaţă scame albăstrui de la alt pix scurs mai demult.

Merge înapoi pe pachetul de ţigări. Parcă-i mai bine aşa. În poşetă este întuneric, doar prin pânza rărită mai pătrunde lumină albăstruie. Îşi retrage întâi ochii, apoi corpul şi picoteşte. Din picoteală se face scuipatul ăla clar din care se face pelicula subţire. Ar vrea să scuture firicelele de tutun. Ustură puţin. Nu-i chiar aşa de rău, măcar nu-i frig.

O zguduitură şi-i înapoi în beznă. Strânge toţi patru ochii încât fac câte un pliu subţire. Se simte dintr-odată foarte obosit.  Cu corpşorul fără cusături, fără urme de apendicită, aşa perfect şi neîncercat până acum, se chirceşte în cochilie. Îşi pierde reflexele, se zgârie în margini dar asta-i face bine, o durere mică, aspră şi care trece repede, rămâne puţin mai treaz şi cu gust de fier. Se relaxează încet, scoate corpul, corniţele. Fata s-a mirat de cât de transparent poate fi, de firicelele roşii şi albastre, l-a atins pe ochi, i-a cântat să meargă la dunăre, s-a întristat puţin şi l-a aşezat în iarbă.  

Reclame

mouseinhouse

Era odată o bucată de săpun. Era galbenă, subţire, gri pe margini şi pe dunga adâncă din mijloc. Dacă cineva ar fi prins mai tare de margini şi ar fi strâns puţin s-ar fi rupt în două bucăţi lungi, cu unghi drept pe unde s-ar fi rupt şi rotunjite pe margini. Stătea într-o săpunieră roşie, dungată pe fund şi fără un strop de apă. De fapt era acolo de câţiva ani. Săpuniera, la rândul ei era în baia de serviciu a unui apartament de patru camere, dintre care una închisă, cu lucrurile vechi ale proprietarului. Apartamentul era la parterul unui bloc de 10 etaje dintr-un cartier cu oameni destul de bogaţi, majoritatea afacerişti care construiau case la marginea oraşului aşa că începeau să se mute şi să dea spre vânzare apartamentele.

Pe lîngă săpunieră, în baie mai erau: o mochetă veche, rulată şi îndoită la un capăt, un lighean verde, mic, rotund mai nou, un lighean galben, mai mat, puţin zgîriat, pătrat şi în care se ducea apa cu detergent cînd se curăţau covoarele, un furtun gri, aspru cu striaţii, o maşină de spălat cu beşicuţe de rugină în partea de jos, altfel gri, o pereche de şlapi din cauciuc, aspiratorul, o cutie de tix original, începută, cîrpe gri cu maro pe margini peste ţevile de apă, un calorifer cu trei elemente, tip vechi, o chiuvetă cu praf şi urme foarte foarte vechi de pastă de dinţi albă, o oglindă cu şuruburile acoperite cu căpăcele cilindrice din plastic, trei din patru, o valiză din piele cu ambele catarame funcţionale şi cu cifru, o periuţă de dinţi pentru uniformizat vopseaua de păr, roşcată, o pungă de detergent de 10 kilograme, începută, un preş de baie albastru, din romburi de plastic dur îmbinate, nu lipseşte nici unul, o cutie de gresie rămasă de la bucătărie, un tricou pe care scrie „i love loving you like the mouse loves its rice”, dar nu se vede tot fiindcă-i împăturit pe calorifer, gâlme de praf cam peste tot, un borcan de opt sute, gol, fără capac, o cutie de cremă de pantofi, neagră, începută, uscată, o cîrpă de pantofi, maro, imitaţie de blană, sintetică, o perie de pantofi, cu urme de cremă, un flacon de ajax floral pe jumătate gol şi un şoarece viu.

Şoarecele ştia unde este, nu era obişnuit cu lumina, era obişnuit cu mirosul de cremă de ghete şi aer închis. Cu uşa care se deschidea periodic, se freca de podea cînd ajungea la 45 de grade, era împinsă mai tare şi ceda. De obicei se cuibărea în cîrpa cu cremă de ghete. Noaptea trebuia să se izbească de toate ca să le simtă înainte de a-şi şti exact poziţia şi a-şi face drum către uşa care nu se închidea bine şi îi lăsa un strop de loc să iasă. Mergea în bucătărie, apoi în cămară unde se găsea întotdeauna o pungă de chipsuri, o cutie de pişcoturi, pesmet, făină, paste băneasa, cimbru pentru aromă. Se mişca repede, de-abia i se auzeau gheruţele fiindcă doar în bucătărie era gresie, în rest o mochetă nouă, modernă, cu perii mici şi rezistentă la mizerie. Când ajungea fie în cămară fi înapoi în baia de serviciu, rămînea un pic să-şi tragă sufletul respira repede de tot şi eventual chiţăia dar foarte foarte încet fiindcă era un şoarece precaut şi foarte discret.

Într-o zi, proprietarul apartamentului a intrat nervos, uşa a cedat din prima. A luat aspiratorul şi şlapii şi a trântit uşa după el. S-a închis de tot. Şoarecele a aşteptat noaptea să iasă. S-a agitat printre lucruri, s-a urcat pe mochetă, a coborât-o în fugă să-şi ia avânt. A ajuns jos, şi-a prins un picior în preşul de plastic, l-a scos, s-a reechilibrat şi a mers către uşă. A încercat să iasă. N-a găsit nici un loc prin care să încapă. A mai aşteptat. După mai multe zile era sfârşit de foame. S-a urcat la loc pe mochetă. De acolo a văzut bucata de săpun. S-a repezit către chiuvetă, către săpunieră. A răsturnat-o dar n-a auzit nimeni fiindcă erau plecaţi. A luat între lăbuţe marginea săpunului. Acesta s-a rupt în două cum trebuia să se rupă. A mîncat un sfert dintr-un dreptunghi. S-a dus la cîrpa de ghete, a adormit şi a murit chiar în somn, s-a descompus, s-a dezechilibrat şi a căzut după mochetă şi a dispărut de tot în spatele ligheanului galben, fără ca cineva să ştie că el trecuse vreodată pe acolo.

pflanzen

Cîteodată îi ciupea vîrful ascuţit al frunzelor între cărţi şi rămâneau acolo cîte o săptămână. Ar fi zbierat. Cînd a mai crescut, frunzele astea ajungeau chiar deasupra raftului, ce uşurare.

După ce bătrâna adormea, cu pantalonii de pijama înfundaţi în şosete, după ce se stingea lumina şi mergea cu lanterna aprinsă pînă la pat, se mai auzea murmurînd tatăl nostru şi crezul. După ce degetele pişcau perna în patru colţuri, ar fi vrut să se întindă să audă mai bine. Ficuşii nu dorm, aşa că asculta cum bătrîna expira uscat. Cînd intervalul inspir expir era mai lung se gândea că în maţele bătrînei e numai aer acum şi că acolo o să-i rămînă, cu tot cu diftongii din tatăl nostru. Dacă ar fi avut limbă şi cer al gurii, ar fi făcut un semn repederepede. Cum nu, se simţea şi înfiorarea lui în camera unde miroase a săraci, adică a varză călită – non stop. Cînd fîşîitul era acoperit de-un cîine sau de un camion căpăta o iritare care ţinea mult după. Nu se vede nimic.

scan0007.jpg

Altfel, de ascultat îi simplu, nici nu se răsuceşte bătrîna asta care abia se apleacă să-l ude. Se gîndea cît de uşoară trebuie să fie, aşa slăbuţă, cu oasele goale pe dinăuntru. Cum se-ncălzeşte, cum are şi ea enzime, cum îi scurmă pămîntul şi oftează, cum are pete de ficat, cum seamănă cu o găină, cum se teme să nu se sufoce sub pămînt, cum trebuie că stă în josul scărilor şi-aşteaptă cu plasa în mînă, cum o ceartă toţi – de ce-ai ieşit pe vremea asta – şi se pierde şi se bucură nedumerit că o ceartă – ce să fac?

El nu trebuia să se mişte ca să ştie toate astea. Dacă stai nemişcat în casa cuiva şi pe deasupra şi ea stă în casă tot timpul, nu-i mare lucru. El ştia şi astea şi de aceea nu era foarte fălos de atîta înţelegere. Auzise de rododendroni care ajunseseră la un asemenea grad de empatie cu bătrînul lor (fiindcă de obicei erau bătrîni şi fiindcă în secret meu-mea sunt mult mai dese) încît ştiau pe de rost poveştile lor de şef de post fără să le fi auzit vreodată şi păleau la vîrfuri odată cu junghiurile de toamnă.

În rest, bine. Nici eu nici ea nu avem nevoie de prea multe.

Fără Maria Treben

 

Două fete trec prin dreptul lor. Îi tămîioară, sută la sută. Nuuu. Ăştia-s toporaşi. Vai de cînd n-am mai auzit de toporaşi. de la grădi. Şi se ceartă puţin în glumă şi se aude un pic tremurat fiindcă rîd în timp ce vorbesc. Una se apleacă şi frămîntă floarea indigo. Şi tămîioară sună frumos. Şi toporaş. Vezi că arată ca un topor? Rîd şi nu se mai aud, au mers. Un cîine trece mai departe, puâin săltat, se opreşte, se scarpină şi porneşte oblic peste părculeţ. la ora asta nu trece foarte multă lume.Aici bate vîntul mai tare fiindcă-i la marginea oraşului. De jos de tot nici nu se văd vîrfurile tuturor copacilor. Aici locuiesc mulţi bătrîni, îţi dai seama fiindcă se plimbă încet de tot în trening şi cu vestă şi pleacă cu plase de acasă cînd trec către magazin. De la blocurile cu apartamente de patru camere vin cîteodată copii. Tu poţi face stîndînmîini? O, doaaaaaaaaaaamnee.

slicedgoose.jpg

Acum nici ele nu mai ştiu dacă-s tămîioare sau toporaşi. asta a rămas. Dacă ar fi toporaşi ar fi băieţi, dacă ar fi tămîioare ar fi fete. Florifete. Şi mai încolo, dacă ar fi toporaşi ar fi de război, dacă ar fi tămîioare ar fi de biserică. Tă. To. Tot mici, pe drept. Una s-a strîns şifonată. Cărămidă lucitoare dă doamne să fie soare.

Racul Raikonnen (astacus fluviatilis)

Era odată un rac. Trăia pe marginea unui râu, mai sus de locul unde oamenii vin vara să spele covoare. Mai sus de o platformă de beton armat din care se văd, pe margini, prin apă, armăturile ruginite, roşii-verzui, de groază. Locuia sub un stufăriş, sub o salcie, în mâl. Mănâncă alge, viermi, moluşte, bacterii, detritus şi alte crustacee mici. Merge sacadat, lasă urme ascuţite, mărunţele dar adânci.

Are curaj, coordonare, atenţie distributivă. Se antrenează în fiecare zi: înot, mers înainte, mers cu spatele, rotiri rapide. Stă încordat după orice sunet, se întoarce repede dacă apa vibrează lângă el. Dacă ar fi avut cât de cât idee, s-ar fi numit Raikonnen. Când din salcia de deasupra malului ajung frunze în apă, fuge repede şi aşteaptă mîlc în mîl, bleacs.

În tufă de obicei este multă animaţie: pietricele ovale turtite care sar de două-trei ori (un lac ar fi mai bun, o baltă) o broască, o sticlă de cappy ice fruit veche, peşti, puiet de peşti, momeală scăpată din cârlig, un şarpe subţire, gri, tremur de başi din ştrand, pişi de pescar troscănit. Noaptea mai mult o fojgăială. Câte un greier, un cosaş. Toate se aud ca certurile vecinilor când stai în cadă.

Racul nu era nici melancolic nici exuberant. Disciplinat, poate, fizic activ. Într-o seară, cînd auzeai broaştele mai mult decît orice, pe lângă mal a apărut o spumă albă. Cu moţuri mai dense, mai rară pe margini. De fapt racul nu vedea decît marginile şi vîrfurile. 2D din gaura lui din mîl. A urmărit-o puţin cu privirea, a trecut şi iar se văd doar păianjeni de apă. Nici lor nu li se vede decît locul unde picioarele ciupesc apa.

Racul uitase deja spuma, care se scursese de pe o dacie spălată mai sus, unde apa nu ajungea mai sus de glezne. Deodată, prin faţa lui trecu o sferă portocalie. Se învîrti în rotocoale de două ori în câmpul lui vizual şi dispăru. El se repezi înainte dar nu apucă să vadă mai bine ceea ce de fapt era partea plutitoare a unui elastic de păr din frotir. Se întoarse la locul lui, mai încet.

De data asta zgomotul se auzi de pe mal. Fîşîit şi bufnit în pămînt, fîşîit şi bufnit în pămînt, şi tot mai îndepărtat, fiindcă rezonează mai înfundat, aşa trebuie să te orientezi, judecă el. Pupatul nu-l auzi fiindcă era exact frecvenţa de la care în sus crustaceele sunt surde. Se întoarse către rîu. Nimic nu poate înlocui un somn sănătos.

desorg

Era o mătură tare veche. Avea firele rupte de la jumătate iar cele încă lungi erau murdare cu noroi uscat. clar că mai rămăseseră doar cele cu bobiţă lunguiaţă în vârf. Şovârf. Nu şovârf, sorg. Arăta amărâtă, de milă. În jurul nodului de sârmă, acolo unde mai era cât de cât închegată, şi alunecând doar într-o parte ca o bluză de balerin din anii 70, avea o cârpă gri, legată cu un fir de rafie. Pe capătul de sus, coada era maro închis, lucios.

Mătura stă imediat după colţ într-un bloc de patru etaje, sprijinită puţin oblic de perete. Un perete aspru de tencuială. Acolo miroase a umezeală şi femeia de serviciu vine din când în când, deschide, întinde mâna după mătură, o nimereşte din prima, o ia şi o pune la loc, fix în acelaşi unghi faţă de perete. Joia, chiar dacă pică unu mai, dar în afară de joia paştelui.

Tot în beci, în colţul de jos, în unghiul drept cu ipotenuza-mătură, unde este şi mai multă umezeală decât în oricare parte a peretelui, locuieşte un păianjen mic. Când a venit în colţul ăsta, mătura era deja acolo. Şi-a făcut o pânză, cu ochiuri strânse, aşa cum îşi fac păianjenii începători, un pic fricoşi şi fără simţ al echilibrului prea bun. Pânza înconjura şi nodul măturii.

După câteva zile toată munca lui s-a dus. nu s-a descurajat imediat. a refăcut-o. Iar s-a dus. şi tot aşa. acum ştie joia şi se dă la o parte. altfel ce-ar face? Acum ochiurile sunt mai largi. el se plimbă pe fire în balans. Firele sunt elastice şi rezistente. Este bine hrănit. În tot timpul anului are musculiţele cartofilor. Nu foarte variat dar destul de hrănitor. Oricum nu-i nici gurmand nici aventuros. Chiar foarte bine că trebuie să se căznească să tot refacă pânza. Nu-i foarte greu, îl ţine ocupat. Îl ţine în formă. Nu-i periculos. Nu se întâlneşte cu nimeni. Când se aude cheia în lacăt şi prima încercare, fiindcă-i o uşă din fier, foarte grea, fuge repede în colţ, îşi trage picioarele ghem şi aşteaptă. Are grijă să nu-şi ude puful de pe picioare şi pernuţele agăţătoare. În rest nimic grozav.

Într-o zi, mâna s-a întins după mătură, a luat-o şi apoi a închis uşa. Păianjenul s-a dus în colţ şi-a aşteptat. Se gândea că de data asta poate ar trebui să încerce o plasă şi mai largă. Ceva nou. Ceva cu adevărat săltăreţ şi legănător, deosebit. De fapt aşa se gândea înainte de fiecare plasă nouă. Doar că şi după atâta vreme rămăsese un păianjen conformist şi cam temător. Aşa că niciodată pânza nu era semnificativ mai mare sau mai împrăştiată sau mai sofisticată inginereşte.

A tot aşteptat. Uşa nu se mai deschidea şi începeau să-l doară picioarele adunate. Le-a dezmorţit. S-a ridicat şi a încercat să meargă mai departe în beci. Era întuneric şi s-a întors să aştepte. Ca şi cum ar fi fumat o ţigară, tot aşa, de câteva ori. A adormit acolo şi când s-a deschis uşa, în sfârşit, s-a bucurat că trecuse prin ceva atât de neobişnuit, a început să pregătească mătase.

S-a uitat nedumerit la perii albaştri, subţiri şi strălucitori. Era un păianjen care putea vedea culori dar nu încă mai văzuse. Dar albastru electric. Fără bobiţele lunguieţe. A mai aşteptat. Mătasea pregătită se uscase, a scuturat-o pe jos. S-a întors în colţul plin de umezeală, şi-a făcut din nou o pânză mică, deasă şi solidă, s-a culcat şi a murit, fiindcă păianjenii nu trăiesc foarte mult, oricum. Maxim un an-doi.